Aberatii si iar aberatii...

Bunaaaaa! Scuze pentru absenta (si scuze si pentru nefolosirea diacriticilor, momentan... ,,dispozitivul" de pe care postez are o lipsa totala de limba romana (e mai agramat, asa...) iar conexiunea de internet este tot pe atat de ,,buna" :)) Dar eu ma multumesc si cu asta pana rezolvam niste problemute mai problematice :))

Si sa incepem cu inceputul (sau cu mijlocul, sau cu... defapt nici nu stiu de ce scriu aceasta postare, mai degraba ce m-a apucat si de ce tocmai acum) ... De cateva saptamani incoace sunt cam fericita si nu stiu ce se intampla cu mine. As vrea sa-mi explic si eu fenomenul, dar mi-e imposibil. Pot spune chiar ca excelez in tot ceea ce fac si nu numai atat, deschid usi prin zambete (ceea ce eu nu faceam, cred ca cei care ma cunosc pot confirma) si chiar am ajuns sa zambesc si sa cant pe strada de fericire (clar, nici eu nu stiu ce-i cu anul 2012 :)) ). Deci da, e ceva in atmosfera de e Andreea asa fericita si implinita :D .
N-am prea avut timp de nimic, dat fiind faptul ca tot am plecat din orasul asta infect si m-am relaxat si detasat de tot si de toate. Imi pare rau ca a trebuit sa ma si intorc, dar nah, incepe sesiunea aia enervanta care-ti mananca si singurii pitici din creier. :)

Sunt simpatica, imi prieste atmosfera, oamenii... prostia... d-astea, asa :)) Ma tin de prostioare copilaresti, de zambete furate si imbratisari neasteptate (si uite asa am realizat ca a mai trecut un an din viata mea...) si maine - poimaine fac 22 de ani si eu nu ma maturizez odata. Dar nici n-as vrea, sincer, copilaria ma face tanara si ma mentine. Totdeauna am zis ca un om care uita sa fie copil, e un om mort. Daaaaaaa si uite si un covrig! Era pe masa, trebuia sa impartasesc asta cu voi, altfel nu ma simteam la fel de implinita :)) !
Nici nu stiu ce sa mai fac la ora asta, ce sa mai zic... sunt inca naucita de ,,aterizarea" mea brusca inapoi aici in mediul urangutanilor nehaliti (a.k.a Bucuresti).

As vrea totusi sa-mi spuna cineva... care e motivul fericirii mele exagerate? :)

Un an şi-ajunge

Azi de dimineaţă m-am trezit cu un gând foarte haios şi totodată mi-am amintit că astăzi se fac un an şi 5 zile de când cu ,,pricina". Drăguţ, nu? Aşa zboară şi timpul ăsta... 

Pot spune că mă simt din ce în ce mai bine, am motive să fiu fericită şi să mă bucur de orice clipă. Mi-e dor de vară, mi-e dor de nebunii şi clipe frumoase (era o vorbă, ,,abia aştept să mă întorc din armată :)) " ). Fie ploaie, fie vânt, haideţi cu toţii să mergem la zoo :)) ! Am renunţat mai mult şi la ,,social life-ul" ăsta, mă cam deprima şi enerva. Muuuult mai bine aşa. Mi-am propus ca până la sfârşitul stagiunii să merg la toate piesele care merită văzute şi care chiar sunt interesante (a început să-mi placă enoooorm teatrul - drept pentru care de la vară voi avea şi o activitate nouă) şi trebuie să-mi planific şi serviciul cum trebuie (viaţă ,,amărâtă" de student, taică, suntem vai de noi, neorganizaţi, leneşi până ne intrăm în ritm şi mereu pe fugă) şi să îmi revin, că nu prea e bine cu amagalmul ăsta. Of of... :)

Totuşi... revenind oarecum la subiectul iniţial al schimbării, cred că aş putea scrie un roman. Atât eu cât şi persoanele din jurul meu se confruntă zilnic cu un val de schimbări radicale, spre oameni noi, locuri noi şi chiar lucruri noi. Toţi avem probleme de natură socială, financiară, ne plângem, ne plângem şi iar ne plângem... Ce rezolvăm totuşi dacă ne plângem şi nu suntem fericiţi din micile bucurii pe care ni le oferă viaţa? Nimic, exact. Şi totuşi o facem. Noi românii suntem atât de pesimişti, încât cred că şi cel mai fericit om din lume s-ar întrista. Toţi ne certăm cu prieteni, triem din ei şi facem schimbări. De ce? 

Deşi schimbările astea vin la pachet împreună cu nişte frustrări, tot răul spre bine. Am început să cred că cel mai simplu mod de a trece peste greutăţi şi de a lăsa totul în urmă, este să râzi. Să râzi până nu mai poţi, fiindcă râsul te ajută să treci peste boli, necazuri, grijile şi tristeţile de zi cu zi.

Eu râd! Şi pentru asta, mă consider un om fericit!

O zi frumoasă vă doresc şi plină de soare şi speranţă, ca vremea de afară!

Nu ştiu. Probabil dor de casă sau ceva

Deseori când fug din complexul numit „locuinţă”, nu ezit ocazia de a lua şi o bicicletă cu mine. Nu sunt sociofobă, dar găsesc întotdeauna momentele în care cerşesc singurătate şi linişte. În zilele cu ploaie, mi se face dor de casă. Cu pletele în vânt, cu volănaşele fluturând, dau din pedale şi încerc, printre crengile moleşite ale copacilor aplecaţi, să regăsesc potecile pe care le-am călcat de atâtea ori. Acoperite cu frunze moarte, cu noroaie împietrite sau, deseori, cu petale de flori sălbatice, mireasma mă îndrumă spre casă.

Şi când mă dau jos de pe bicicletă, cu paşi mărunţi, o plimb printre tufişurile spinoase, prin bălţile demult pierdute şi printre florile încremenite. Cu privirea pătrunzătoare şi cu un ascuţit simţ auditiv, pot auzi micile valuri lovindu-se de mal. Pleoscăitul pelicanilor, bătăile aripilor, ciripitul păsărilor, toate îmi oferă acea stare de spirit, de parcă aş fi smulsă din realitate şi azvârlită în mijlocul sălbăticiei. Şi cum poţi tu să ignori toată frumuseţea aceea? Cum poţi ignora simfonia naturii când aceasta de prinde încurajator de mâini şi te face să păşeşti pe suprafaţa sticloasă a lacului? Şi astfel, privindu-mi reflexia uşor distorsionată, mă trezesc prinzând aripi şi dansând în timp ce vântul îmi controlează mişcările.

 Îmi era dor de casă. Dar cel mai mult îmi era dor de mine şi de singurătatea mea...

O proastă fiinţă inteligentă

M-ai îmbrăcat cu rochiţele pe care le făceai tu, pe care le schiţai pe o foaie în timp ce te uitai la mine goală. M-am înmiresmat cu parfumul tău, cu parfumul pielii tale şi cu parfumul cumpărat. M-ai machiat cu săruturi şi cu trusa ieftină pe care ai cumpărat-o numai pentru mine. M-ai coafat cu mâinile tale gentile, cu un rahat de feon şi cu o perie aspră. Apoi, după ce mi-ai spus „ce frumoasă eşti”, m-ai luat de mână şi mi-ai pus flori în păr. De uimire şi plină de speranţă, sub acea salcie, mi-au dat lacrimile. Mi-au spus că mă iubeşti şi mi-ai cuprins chipul în palme. Te-am privit atât de intens şi totuşi, am rămas mută. Mi-ai zâmbit, atât de cald şi de prietenos, apoi mi-ai şters lacrima, atingându-mi cu blândeţe obrazul. Am tăcut şi ţi-am zâmbit la rândul meu. Dar tu, ca de obicei, ai văzut prin mine şi ai ştiut că acel zâmbet nu însemna nimic pentru mine. M-ai întrebat dacă am păţit ceva, dacă m-ai deranjat cu ceva, iar eu te-am privit tristă şi nu ţi-am răspuns la întrebare. M-ai cuprins într-o îmbrăţişare drăgăstoasă şi ţi-ai cerut scuze. Eu n-am ştiut ce să-ţi răspund şi te-am îmbrăţişat la rândul meu. Dar tu ştiai foarte bine de ce eram încă tristă, de ce chipul meu nu reflecta puritatea şi gingăşia cu care mă fardasei tu. Ştiai că sub acel machiaj simplu, ochii mei cerşeau să plângă, ochii mei îţi provocau milă. Ai îngenuncheat în faţa mea, m-ai luat mâna într-a ta şi ai dus-o spre chipul tău. M-ai privit înduioşat.


- Te rog, spune-mi, dacă este ceva ce pot să fac pentru tine, să te pot face din nou fericită, să te pot face să zâmbeşti cum o făceai înainte, aş face orice. Dar spune-mi. Nu sta acolo, ca o stâncă rece, ca o marionetă fără viaţă. Spune-mi, grăieşte, vorbeşte... lasă-mă să-ţi aud glasul.
Am dat din cap. Dar nu ştiam cum să formulez, cum să-i adresez cerinţa mea, cum să-l fac să înţeleagă.
- Deci, frumoasa mea, ce pot să fac pentru tine?
M-am aplecat la urechea lui şi i-am spus şoptit, în timp ce un rânjet plin de răzbunare şi-a făcut apariţia pe chipul meu:
- Poţi să dispari din viaţa mea?

Scrisori de la Teddy

Am primit zilele trecute un mail foarte emoţionant şi am vrut să îl împărtăşesc şi cu voi.


In timp ce se afla in fata copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, in prima zi de scoala, le-a spus un neadevar. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor sai ca ii iubeste pe toti la fel de mult.
Totusi, acest lucru nu era posibil, deoarece in primul rand, cufundat in banca sa, era baietelul numit Teddy Stallard. 
Doamna Thompson il urmarise pe Teddy in anul precedent si observase ca acesta nu se juca cu ceilalti copii, hainele sale erau neingrijite si era murdar mai tot timpul. 
Si Teddy putea fi nesuferit... Se ajunsese pana acolo, incat Doamnei Thompson ii facea placere sa scrie pe lucrarile acestuia, cu un creion gros si rosu, un X mare si ingrosat si sa ii dea nota 4. 
La scoala la care preda doamna Thompson, trebuia sa revizuiasca toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy il lasase intentionat la urma. Totusi, cand a deschis dosarul acestuia, a ramas surprinsa sa vada ca profesoara din primul an scrisese "Teddy e un copil istet, isi face temele cu grija, este manierat si este o placere sa fii in preajma lui". 
Profesoara din clasa a 2-a scrisese "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii sai, dar este tulburat de faptul ca mama sa sufera de o boala incurabila, iar viata de acasa trebuie sa fie foarte grea". 
Profesoara din clasa a 3-a scrisese "Moartea mamei sale il afectase foarte mult. Se straduieste foarte mult, dar pe tatal sau nu il prea intereseaza, iar climatul de acasa il va afecta in curand, daca nu se va schimba ceva". 
Profesoara dintr-a 4-a a scris "Teddy este retras si nu mai este interesat de scoala. Nu are multi prieteni si uneori adoarme in timpul orei". 
De-acum, doamna Thompson intelesese problema si i-a fost rusine de ce facuse. S-a simtit si mai prost cand elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase si impachetate in hartie stralucitoare. Mai putin Teddy. 
Cadoul acestuia era impachetat cu hartie obisnuita de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu sa il deschida in fata celorlalti. Unii dintre elevi au inceput sa rada cand a descoperit o bratara careia ii lipseau unele pietre si o sticluta de parfum pe trei sferturi goala. Ea i-a certat cand a observat ca bratara era draguta si parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a ramas dupa ore in acea zi doar pentru a-i spune "Doamna Thompson, astazi mirosi exact ca si mama". 
Dupa ce copiii au plecat, a plans timp de aproape o ora. In acea zi, a incetat sa mai predea citirea, scrierea si aritmetica si a inceput sa ii invete pe elevi. 


Doamna Thompson i-a acordat o atentie deosebita lui Teddy. Pe masura ce lucra cu el, mintea sa a inceput sa isi revina. Cu cat il incuraja mai des, cu atat acesta reactiona mai bine. Pana la sfarsitul anului, Teddy ajunsese cel mai istet elev din casa, si, in ciuda promisiunii ca ii va iubi pe toti la fel, Teddy a devenit alintatul sau. 
Un an mai tarziu, a gasit o scrisoare de la Teddy in care ii spunea ca e cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata. 
Au mai trecut inca sase ani pana a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea in clasa, si ca ea ramasese cea mai buna profesoara pe care o avusese.
Patru ani mai tarziu, a mai primit o scrisoare care spunea ca va termina in curand si facultatea cu cele mai bune rezultate. Inca o data o asigura pe doamna Thompson ca fusese cea mai buna profesoara. 
Apoi au mai trecut inca patru ani si a mai venit o scrisoare, cu acelasi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard. Apoi o noua scrisoare in care o anunta ca se va casatori. 
Ii spunea ca tatal sau a murit cu cativa ani in urma si o intreba daca ar vrea sa participe la nunta si sa stea in locul in care sta deobicei mama mirelui. Bineinteles ca a acceptat. Si a purtat bratara careia ii lipseau unele pietre si a folosit acelasi parfum pe care il primise demult de la Teddy. 
S-au imbratisat, iar Teddy i-a soptit la ureche: "Multumesc pentru ca ai crezut in mine. Multumesc pentru ca m-ai facut sa ma simt important si mi-ai aratat ca pot insemna ceva."
Doamna Thompson i-a soptit cu lacrimi in ochi: "Teddy, ai inteles gresit. Tu esti cel care m-a invatat ca pot schimba ceva. Nu am stiut cum sa predau elevilor pana te-am intalnit pe tine."     
MORALA: 
Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi ceva in viata celorlalti (si ar fi ideal daca ar fi in bine).
        
Si nu uita!: 
Nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus, decat in momentul in care se apleaca si ii intinde o mana pentru a-l ajuta sa se ridice!

Seara de teatru. ,,Sinucigaşul"

Searaaa!! Am fost la teatru pentru a n oară în această stagiune şi pot spune că deja sunt în altă lume.
Am văzut o piesă pe care vi-o recomand din suflet! Este iarăşi, după părerea mea, una dintre cele mai bune piese vizionate.

Ca să montezi piesa "Sinucigaşul" a scriitorului rus Nikolai Erdman, trebuie să ai mare curaj, pentru că este vorba de un text excelent, cu fineţea detaliului. Citeşti cu multă savoare şi descoperi capodopera, dar atunci când îţi propui să îl aduci în faţa publicului, trebuie să fii aproape sigur de succes. Felix Alexa a considerat că rolul principal îl poate interpreta doar Dan Puric (Podsekalnikov). Poate nu a greşit - părere împărtăşită de mulţi dintre acei observatori ai fenomenului teatral, care au văzut, la începutul anilor 1990, un "Sinucigaşul" în care Horaţiu Mălăele realiza magistral acelaşi rol.


Este vorba de o situaţie neobişnuită, care te face să râzi, apoi să fii trist. La final analizezi, meditezi. Firul poveştii începe cu o simplă trezire în toiul nopţii - ca simplă "poruncă" satirică - din care se decupează pe parcurs idei complexe despre om, despre frică, despre taina morţii. Felix Alexa disecă filosofia idealistă a acestei piese considerate genială de marii creatori ruşi Meyerhold, Stanislavski şi mai târziu, tot în perioada sovietică, de Liubimov - toţi trei dorind să o pună în scenă, dar interzicându-li-se, de Stalin şi de cenzură.
Podsekalnikov este un om fără serviciu, stă într-o casă tip cămin, se trezeşte în plină noapte şi îşi întreabă nevasta dacă a mai rămas ceva lebăr. Provoacă zăpăceală în familie. Vin vecinii. El începe să descopere, cu stupoare, că foarte multă lume are nevoie de moartea sa şi să sfârşească prin sinucidere. Acest sfârşit este ca o marfă care se vinde. Există comerciantul, există şi cumpărătorii - intelectuali, slujitori ai bisericii, oameni de rând. În opinia acestora, sinuciderea l-ar face erou pe Podsekalnikov. Ar vorbi toată lumea despre "eroismul" lui. Moartea îi este programată. Se dă şi o petrecere, cu doar 30 de minute înainte de ora 12, care ar trebui să-i fie fatală. Dezorientat, el nu ştie pe cine să asculte.


Viu, şi nu mort, Dan Puric stă într-un sicriu transparent. Lumea îl crede deja petrecut. Nevasta e în delir. Restul oamenilor "respectă" ritualul. Dar omul care nu s-a sinucis, deşi spunea mereu că viaţa nu are sens, este, totuşi, inundat de o revoltă. Depăşeşte umilinţa şi nu mai vrea să moară. Există însă un sinucigaş - nu apare niciodată în scenă -, care l-a crezut mort pe Podsekalnikov şi i-a urmat "fapta". 


Cat despre distribuţie...
Tânăra nevastă a protagonistului e întruchipată de ambiţioasa Ileana Olteanu. Costel Constantin e aici un vecin foarte perspicace - căci el ţese ideea sinuciderii, împrăştiind zvonul; Adela Mărculescu e o soacră mai degrabă "cuminte"; Marius Bodochi e genul de intelectual viclean, care îi împinge pe alţii să fie viteji; Marius Manole e un credul foarte credibil - de la un marxist nu prea convins înghite ideile socialismului, deşi se teme şi de Dumnezeu; Tania Popa - cu o forţă actoricească debordantă - e amanta săritoare la nevoie. Mai joacă Silviu Biriş, Maria Buză, Andrei Finţi, Lamia Beligan, Rodica Ionescu, Florin Lăzărescu, Vitalie Bichir sau elevul Nikita Dembinski. 

Comptine d'un autre été.

Poveştile de vară sunt cel mai bine spuse iarna sau primăvara, în timp ce pe fundal cântă un pian şi o vioară plânsă. Poveştile de vară sunt cel mai bine spuse cu ferestrele deschise în timp ce vântul înfrigurat străbate inimile celor ce ascultă cu atenţie. Feţele curioase, ochii mari şi uimiţi ai celor care stau pe canapeaua cu imprimeu floral, îşi lăsau imaginaţia să zburde liberă, să prindă contur şi să deseneze spaţiile negre. Vise...

Oamenii cu feţe pietrificate priveau oratorul gesticulând, articulând cuvintele graţios, cu o voce uşoară, delicată, privighetorească. Ochii ei de sticlă, atât de negri şi lucioşi, faţa albă şi imperfectă îi dădeau un aspect de manechin din ceară. Cu fiecare cuvânt pe care-l spunea, se topea în căldura soarelui, iar vântul o usca nemilos. Mâinile ei, subţiri şi catifelate, păreau să se rupă cu fiecare mişcare pe care o făcea. Povestea pe care o spunea era inimaginabilă, imposibil de posibilă, ireal de adevărată, incredibil de reală. Oamenii se întrebau, oare chiar exista un loc ca acesta? Oare chiar exista vreo vreme ca aceea? Cum de ştia atâtea şi ce anume îi atrăgea pe ei atât de tare la acea poveste? Fascinaţia? Curiozitatea? Frumuseţea vocii ei?


„Pe o plajă îndepărtată, exista cândva, o canapea cu imprimeu floral, exact ca cea pe care staţi voi acum. Era o canapea cu faţa spre mare şi pe acea canapea întotdeauna, la fiecare oră la care veneai să priveşti plaja, stătea o femeie cu pălărie din paie şi cu o eşarfă violetă, dansând mlădios în adierea domoală a vântului de vară. Noaptea, la lumina lunii, o puteai privi în timp ce admira frumuseţea mării. Ziua o puteai admira privind splendoarea mării. În zilele înnorate, o puteai privi plângând amărăciunea mării. Oamenii îi spuneau Femeia cu nisip pe cap, alteori îi spuneau Femeie înflorată. Dar un singur om, un bărbat i-a spus doar Femeia mea. A fost singurul care a îndrăznit să se apropie de canapeaua cu imprimeu floral, a fost singurul care s-a apropiat de ea, care s-a pus pe vine în faţa ei şi a privit-o fix în ochi. Acel bărbat i-a cuprins mâinile înfrigurate şi le-a dezmierdat grijuliu. Femeia i-a evitat tot timpul privirea, aceasta stând fixată pe mare. În ochii ei albaştri şi sticloşi, se reflecta marea, sălbatică şi blândă, sensibilă şi agresivă, elegantă şi vulgară. În prima zi, s-a temut de privirea ei glacială. S-a ridicat în picioare şi a părăsit-o.”  

Oamenii s-au înghesuit pe canapea, respirând cu greu, transpunându-se în povestea fetei, privind-o pe Femeia înflorată, privindu-i chipul palid şi ochii înmormântaţi în lacrimi. Simţeau sub ei nisipul rece, simţeau vântul răvăşindu-le părul şi auzeau în spatele lor marea urlând furioasă, spărgându-se în cioburi la mal, încercând să ajungă cât mai aproape de ei şi să-i înece şi pe ei odată cu Femeia înflorată.


„Dar bărbatul s-a întors când noaptea a învăluit plaja pustie. Femeia era tot acolo, ţeapănă şi îngheţată. S-a apropiat de canapea, s-a apropiat de ea, a îngenuncheat în faţa ei şi a îndrăznit să o privească cu atenţie. Ochii ei îi trădau sufletul, buzele ei uşor învineţite se ascundeau sub roşul arzător al unui ruj ieftin. Părul abanos încerca să-i ascundă chipul, dansând şerpuit pe pielea ei difuză. Pălăria stătea la locul ei, nemişcată, neatinsă de nimeni şi nimic. Vântul nu îndrăznea să o atingă, iar marea avea grijă ca ea să rămână întotdeauna acolo. Bărbatul îi cuprinse mâinile şi lacrimile curgeau abundent pe chipul său, neînţelegând de ce ea, de ce atunci.
- Plângi de frumuseţea mării sau de splendoarea florilor nopţii? întrebă şoptit femeia.
- Plâng de frumuseţea ta.
- Plângi ca un prost atunci. Nimic nu e mai frumos ca marea şi ca grandoarea expresivităţii ei. Priveşte-o! Nu e mirifică?
Bărbatul dădu afirmativ din cap după ce se întoarse cu faţa spre mare.
- Priveşte-o atent! Acum atinge-o...
Bărbatul se ridică lent, păşi subtil desculţ pe nisipul încremenit şi atinse împreună cu stelele suprafaţa reflectantă a mării calme. În spatele său, femeia lui zâmbea fericită.

A doua zi, pe aceeaşi canapea înflorită, stătea, la orice oră din zi şi noapte, o femeie cu o pălărie din paie pe cap şi un bărbat brunet lângă ea...”