Copilărie, Dragoste şi Literatură

Gânduri la miez de noapte

2012-03-09T01:02:00.000+02:00

Nu ştiu ce e cu mine, nu prea scriu la ora asta mai nou şi nu prea îmi expun gândurile şi simţirile, însă acum am nevoie să scriu această postare.
Cercetând youtube-ul, am găsit câteva melodii care-mi aduceau aminte clar de copilărie (ştiu, veşnica problemă a mea, da...). Ce plăcut e să-ţi aduci uneori aminte, însă cel mai urât e să şi plângi. Da, aşa fac eu uneori. Nu de nenorocire, ci pentru că simt nevoia să mă descarc în amintirea unor lucruri care într-adevăr îmi lipsesc.

Îmi lipseşte inocenţa, îmi lipseşte râsul din tot sufletul, fără falsităţi şi obligaţii, jocurile inocente şi pline de veselie şi multe altele. De cele mai multe ori, jucăriile pe care le am. Sincer, eu am zis întotdeauna că o jucărie te va face să zâmbeşti şi să râzi, pe când o persoană te va face mereu să suferi şi să plângi. Pentru asta şi sunt jucăriile: să te facă să zâmbeşti şi să râzi, atunci când cineva te face să suferi.
Am început să fiu imună la dezamăgiri, nepăsare şi jigniri. Deobicei mai nou tac, sau nu bag în seamă. Aceasta este cea mai înţeleaptă decizie. Indiferenţa doare cel mai tare totdeauna, chiar dacă nimeni nu va recunoaşte.

Zilele trecute am realizat ce frumoasă poate fi viaţa! Cu prieteni buni care te ajută să treci peste greutăţi, gânduri aiurea, totul pare frumos! Le mulţumesc celor care sunt zilnic alături de mine şi cu care pot discuta absolut orice! Voi îmi faceţi viaţa mai frumoasă, mai luminoasă şi cu voi am putut realiza că sunt lucruri şi frumoase în viaţă de care să te bucuri, nu numai lucruri negre şi triste.

Cu părere de rău, la vară probabil voi începe o nouă viaţă. Lăsând în urmă (dar nu definitiv, bineînţeles!) colegii mei şi prietenii mei de suflet, mă voi muta în Cluj. Hotărârea a fost luată încă de vara trecută, însă am avut multe lucruri de pus la punct (inclusiv apartamentul) şi inclusiv sentimentele pentru acel oraş (care recunosc, sunt considerabile).
Am devenit mult prea sentimentală, brusc (n-am mai obişnuit de ceva vreme să fiu, nu mă pot destinde decât cu anumite persoane) şi acum ascult muzică veche să mă pot linişti.
Multe persoane mi-au zis în ultima vreme că sunt prea drăguţă şi sentimentală pentru această lume (mda, ştiu, aşa sunt eu) şi că merit mult mai mult. Aşa sper şi eu, ca în viitorul apropiat să obţin ceva pe măsura mea. :)

Mulţumesc şi celor care îmi sunt aproape zi de zi şi care chiar au timp să citească acest infim bloguşor. Noapte bună, vă pup!

Umbră în lumină [partea 15]

2012-03-07T17:53:00.000+02:00

Capitolul 15: Decizie (partea I)

Am plecat spre Causton. Aveam parte numai de ghinioane în ultima vreme, era prea mult. Michelle a rămas cu cicatrici pe gât, iar eu aveam traume psihice. Asta se datora acelor spanioli, care au aflat de locuinţa noastră din vorbele Michellei. În ziua în care a vorbit cu acel necunoscut, s-a întâmplat totul. Eram foarte liniştită şi aşteptam să ajung în Causton. Încă aveam acel jurnal la mine, dar nu îndrăzneam să-l răsfoiesc.

- Sarah, iubito, ţi-e rău? Vrei să oprim?

- Nu, nu, Robert stai liniştit. Aruncam o privire asupra jurnalului.

- Ahh, jurnalul.Ce scrie în el?

A fost o linişte deplină. Toţi se uitau la mine. Cu greu, am început să citesc pagină cu pagină, până am descoperit ceva, ce mă tulbura extrem de tare. Pe o pagină plină de mâzgăleli apărea scris următorul text:

,,Dragă Sarah, ştiu că nu ţi-am spus-o până acum, dar unchiul meu are probleme serioase în New York City, desigur, cu hoţii. Tu întotdeauna ai ştiut ce să faci. Mai multe detalii aflii la Hellena. Dacă vrei, poţi lua pe cineva cu tine, până acolo. Defapt... unchiul meu te va găzdui, desigur, dacă vrei să mă ajuţi. Deci, vrei?"

Am rămas mută, îngândurată şi plină de confuzii. Nu puteam să-mi las prietenii, familia, dar nici nu puteam să o dezamăgesc pe Elisa, să-mi dezamăgesc conştiinţa. Trebuia să iau o decizie. Cum am ajuns în Causton, am sunat-o repede pe Hellena şi i-am spus că vreau să ne întâlnim.

- Eii, bine Sarah, cred că ştiu de ce eşti aici. Detalii pentru misiune am să-ţi ofer.

- Hellena , stai puţin, ce trebuie să fac?

- Va trebui să-ţi iei bagajele şi să te duci la New York. O rogi pe Michelle să vină cu tine...ba nu! O convingi! Şi eu îţi voi da o adresă, acolo stă unchiul Elisei. Eşti de-acord?

- Nu ştiu, te rog, lasă-mă să mă gândesc.

M-am ridicat de la masă şi am fugit. Am fugit unde îmi spunea sufletul. Să las totul? Să-l las pe Robert? Michelle pe Dan? Nu, ar fi imposibil. Dar totuşi, nu puteam să-mi dezamăgesc prietena, pe care încă o mai simţeam vie. Trebuia să iau o decizie importantă pentru viaţa mea.

Umbră în lumină [partea 14]

2012-03-06T10:35:00.000+02:00

Capitolul 14: Revenire

Îmi era teamă pentru mine, pentru toate fetele de-aici. Eram disperată, nu ştiam ce să fac. Dacă viaţa mea se va sfârşi aici, fiind aruncată din tir? Dacă toţi aceşti 16 ani pe care i-am trăit vor fi irosiţi într-o clipită? Dar totuşi încrederea de sine nu lipsea. Vorbind cu o fată pe nume Suzy, ochii mei au rămas aţintiţi asupra unui sac care avea nişte cuie.

- Suzy, Suzy!

- Sarah, încă nu...

- Suzy, uite! Acolo este un sac plin de cuie!

- Vaii! Sarah, fugi repede şi taie-ţi aţa! Doar tu eşti salvarea noastră.

M-am ridicat şi am fugit până acolo. Mâinile îmi erau legate foarte strâns dar am început să tai aţa cu mare grijă. În cele din urmă am reuşit. Le-am desfăcut şi pe celelate şi m-am ridicat pe trapa de sus. Eram pe un tir, eram la înălţime. Aveam siguranţă, deoarece aveam 10 cuie în mână. Am deschis trapa şi am sărit pe tipul de pe scaunul din dreapta.

- Ce naiba se-ntâmplă? Ce...

- De ce m-aţi luat de lângă ai mei? Acum va trebui să plătiţi.

Şi, cu un cui mare i-am străpuns inima. Mă durea s-o fac, dar altă scăpare nu aveam. Şoferul tirului a deschis uşa şi s-a aruncat. Am luat repede comanda tirului. Nu era chiar aşa uşor de condus. Avea un volan imens, dar eu ştiam să conduc maşina mică a mamei. Nu ştiam unde eram, dar căutând mai bine am descoperit că eram aproape de graniţă. Mi-am luat telefonul şi l-am sunat pe Robert. A răspuns glasul lui tremurând şi pentru prima oară mă bucuram c-o face. Îl iubeam şi mi-a fost dor de el.

- S-sarah, tu eşti?

- Robert! Robert! Unde sunteţi?

- Dar tu unde eşti?

- Sunt într-un tir pe care îl conduc. Unde sunteţi?

- Într-o pădure aproape de acel hotel...

- Heyy, eu sunt la hotel. Haideţi repede, vă aştept.

Am coborât din tir, le-am dat drumul la celelate fete. Mi-am prins părul iar ele îmi zâmbeau. Mi-au mulţumit din suflet după care au fugit. M-am aşezat pe un leagăn, în faţa mea se vedea pădurea. Îmi aşteptam din suflet prietenii şi eram atât de bucuroasă că în sfârşit am scăpat de-acolo!

Briza din pădure

2012-03-04T21:49:00.000+02:00

Mare era grădina Domnului şi mare mi-a fost mirarea să deschid ochii şi să constat că vântul adia mult prea domol, iar mireasma florilor sălbatice îşi croia drum spre mine. Atmosfera era umedă, cuprinsă de panică, dar armonioasă şi plăcută. M-am ridicat cu greu, straiele îmi erau incomode şi mult prea strâmte, iar părul umed mi se lipea de faţă. Îmi ridicasem umbrela şi o sprijineam de umărul stâng. Priveam în jurul meu şi cu cât mă uitam mai atent, cu atât mă pierdeam prin miile de peisaje.

Era straniu, în timp ce păşeam pe cărarea netedă, mă simţeam de parcă eram de-a locului. Mii de glasuri îmi ciripeau auzul cu simfonia melodiilor lor. Priveliştea era încântătoare, iar lumina pătrundea tiptil printre crengile dese ale copacilor reflectându-se în aburul din pădure. Era încântător. Era atât de cald, mă simţeam ca într-o saună, îmi doream să plouă şi să mă scufund printre picăturile reci de ploaie. Dar îmi continuam tăcută drumul, cu umbrela-n spate şi cu privirea în toate părţile. Copacii erau înalţi, poate mult prea înalţi. Eram singură în jungla aceea, dar mă simţeam mai sigură ca niciodată. Nu mă întrebam ce căutam acolo sau cum ajunsesem acolo, dacă era un vis sau nu, dacă mă răpise cineva sau nu. Îmi doream ca plimbarea mea să dureze o veşnicie. Şi mă plimbam, şi mă plimbam şi făceam piruete şi mă jucam în bătaia razelor de soare.

Totul era minunat, totul era perfect, natural. Am aruncat umbrela, mi-am jupuit kimonoul şi rămasă în lenjerie, am fugit. Fugeam parcă urmărită de cineva, de parcă ştiam ce se afla la capătul cărării. Dar drumul era lung. Aveam o energie în mine de parcă fusesem băgată-n priză o noapte întreagă. Cred că am alergat timp de câteva ore şi, peste puţin timp, am auzit sursurul apei. O cascadă? Un izvor? Orice, numai să fie!

Am fugit şi am sărit. Atât de departe şi atât de sus... şi am căzut pe toboganul cascadei. Ajunsă la fund, priveam în sus cerul, care-mi zâmbea palid şi am preferat să mă scufund zâmbind la rândul meu.

A past life.

2012-03-03T21:35:00.000+02:00

Tiptil, intuind fiecare mişcare şi analizând fiecare obiect din întuneric, reuşise să treacă neobservat şi neauzit. Deschise silenţios geamul din camera sa, ieşise pe pervaz şi sărise de la etajul 5 pe asfalt, pe picioare. Jos, cu coada între picioare şi cu ochii albaştri aţintiţi spre privirea tânărului care privea drumul pustiu, stătea motanul.
Tânărul îl privi, rânji scurt şi pornise la drum în direcţia opusă. Motanul pălea tiptil în urma lui, după care îşi luă avânt şi sări pe umărul brunetului. Lumina palidă a stâlpilor de iluminat se reflecta în ochii celor doi, făcându-i să pară mai fioroşi decât erau în realitate.

Prieteni la naştere, prieteni la moarte, asta îi şoptise motanul prima dată când îl întâlnise pe tânăr.
Într-o zi, pe vremea când brunetul avea doar 8 anişori şi se afla într-un părculeţ de joacă, stătea singur şi se dădea într-un scrânciob în timp ce ceilalţi copii îl batjocoreau din cauza ochilor săi misterioşi de albaştri. El se prefăcea că nu-i auzea, dar în timp ce se legăna, inima stătea să-i sară din piept şi să-şi înfingă ghearele în ei. Cu toate acestea, stătea calm, cu capul aplecat, cu ochii închişi, meditând. În liniştea aceea, el auzi ţipetele copiilor. Curios, se opri din legănat, deschise ochii şi ridicase privirea ca să constate că o pisică sărea dintr-un cap în capul celuilalt, ciufulindu-i şi zgâriindu-i pe fiecare în parte.
Peste puţin timp, sub privirile uimite ale băiatului, copiii fugeau în toate părţile. Tânărul se ridică de pe leagăn cu gândul să plece, dar ceva îl ţinea în loc. Nu îi era frică de pisică, ba chiar mai mult, parcă ar fi vrut să se apropie de ea şi să o atingă, să-i mulţumească într-un fel sau altul. Pisica se întoarse cu faţa spre el, iar spre surprinderea lui, sări pe umerii săi. Băiatul se sperie iniţial, făcând un pas în spate, împiedicându-se şi căzând pe spate. Pisica sări în căzătura lui şi ateriză pe abdomenul său.

- Vezi ce păţeşti dacă eşti aşa de emoţionat?
Băiatul făcu ochii mari şi nu-i veni să creadă că vorbea cu o pisică.
- Lăsând la o parte faptul că vorbesc şi ţi se pare atât de incredibil, aş vrea să te ridici şi să mă urmezi.
Zis şi făcut. Băiatul urmă pisica până în cele mai dubioase suburbii ale oraşului, prin cele mai lăturalnice şi sinistre străzi, până la un bloc dărăpănat. Pisica sări printre scândurile bătute, iar băiatul încercă şi el să intre. În cele din urmă, ajunseră într-o cameră, prăfuită şi întunecată. Ochii pisicii îl aţinteau cu intensitate.
- Întinde-mi mâna, omuleţule.
Băiatul întinse mâna spre pisică.
- Nu are de ce să-ţi fie frică.
- Nu mi-e frică...
Pisica îşi puse lăbuţa pe mâna lui.
- Acum închide ochii şi ţipă cât de tare te ţin plămânii.
Băiatul închise ochii, trase aer adânc în piept şi începuse să ţipe. Băiatul simţi cum trupul începu să-i tremure involuntar. O lumină albastru - miozotică începu să lumineze camera. Băiatul deschise ochii, observând mirat cum hainele de pe el începeau să sfideze gravitaţia. Trupul său se ridică încet spre tavan. Pisica stătea şi îl privea zâmbind. Atmosfera se răcise considerabil, iar băiatul privea nedumerit în jurul său. Pisica îi spunea cu un ton calm:
- În viaţa anterioară ai fost o pisică, exact ca cea care îţi vorbeşte acum. N-ai vrea să renunţi la plăcerile vieţii aceleia, nu-i aşa?

Următorul lucru pe care şi-i l-a amintit băiatul din seara aceea, a fost că instinctul de pisică i se reactivase. Vedea bine pe întuneric, putea să sară cât de departe vroia şi ateriza întotdeauna în picioare. Palpitant, nu?

Umbră în lumină [partea 13] - 2

2012-03-03T14:52:00.000+02:00

Capitolul 13: Căutări (partea a-IIa)

- Robert, unde ne aflăm?

- Într-o pădure, da, într-o pădure. Nu ştiu să mă orientez într-o cămară cu plante umbroase şi reci.

- Gata, hai să terminăm acest târg ieftin şi să ne ocupăm de treburile mai importante. Trebuie s-o găsim pe Sarah până la lăsarea serii. Eu mă pricep la arbori, muşchi, licheni şi tot ce ţine de lumea plantelor.

- Iubito, eşti sigură? spuse Dan pe un ton nu tocmai plăcut.

- Tu ştii cel mai bine acest lucru. Da, ne putem orienta perfect după muşchi. Ei ne arată nordul, şi cu siguranţă şi noi am fi mers în nord. Hotelul cred că e tocmai la marginea acestei păduri.

O rază de speranţă mi-a pătruns în suflet. Aveam încredere în Michelle mai mult ca niciodată. Datorită ei, acum Sarah avea şanse să fie salvată. Am luat-o la goană prin pădurea întunecoasă. Urmam doar muşchii şi cărarea ce duce undeva, departe. Maşina noastră era zdrobită.

Din perspectiva Sarrei:

M-am trezit dintr-un somn greu şi adânc. Eram închisă într-o celulă mică, iar un om negru mă păzea. În faţa celulei mele erau alte fete închise şi probabil drogate. În lateral se vedea un oraş mare, puneam mâinile pe gratii şi simţeam răcoarea lor. Hainele mele erau rupte, aveam doar zdrenţe pe mine. Uşa celulei se deschise uşor, iar un tip înalt, bine făcut şi bronzat intră peste mine.

- Păpuşă, ţi-e sete? Să ştii că imediat plecăm. Avem un drum lung de parcurs.

- Poftim? Ce tot spui acolo? Ai face bine să îmi dai drumul.

- Ha, ha! Haide, miscă-ţi fundul. Avem multe astfel de fete fiţoase ca tine de transportat. Nu avem timp.

M-a prins de păr şi a început să mă târască după el. Urlam, dar nimeni nu mă auzea. Era o lume mută şi ciudată. Unele fete din celulă plângeau, altele râdeau... cu siguranţă erau drogate. Am ieşit la lumina zilei. M-au aruncat într-un camion. Acolo erau mai multe fete ciudate, multe dintre ele cu răni foarte grave în diferite părţi ale corpului.

Era o lumină puternică, apoi acoperită de o umbră. O umbră în lumină. Vedeam totul straniu, iar acele fete îmi spuneau că în cel mai fericit caz vom fi duse la o clădire de prostituţie. Deoarece nu mai aveau multă mâncare, pe multe le aruncau afară din camion. Îmi era frică. Foarte frică. Nu ştiam unde voi fi dusă, nici ce voi păţi. Oare prietenii mei şi-au dat seama că am dispărut?

Umbră în lumină [partea 13]

2012-03-02T12:09:00.000+02:00

Capitolul 13: Căutări (Partea I)

Din perspectiva lui Robert:

Când am văzut-o, era să leşin, aşa puternic cum eram eu. Era Michelle plină de sânge, cu hainele sfâşiate şi părul ciufulit. Dan s-a ascuns în baie ca un laş ce era, lăsându-mă pe mine singur, să văd o asemenea imagine a lui Michelle.

- Doamne, Dumnezeule! Michelle, ce ai păţit?

- Robert, te rog, lasă-mă să intru, îţi povestesc după.

Dan a ieşit repede din baie luând-o pe Michelle în braţe. A întins-o pe canapea, am curăţat-o de sânge şi i-am dat haine noi. Nu era rănită foarte grav, doar câteva răni deschise în zona abdomenului şi a gambei stângi.

- Robert, Dan, trebuie să ne grăbim! Sarah va fi dusă în Italia, pentru a fi dată la...

- Doamne, nu mai spune, te rog. Nu ştii unde e?

- Ba da. Adică, eu am sărit din camion, de aceea m-am şi rănit. Cred că se vor opri o noapte la ,,Hotel Dora" după care vor trece graniţa ilegal.

Am încremenit auzind acestea. Iubita mea Sarah era prinsă de nişte traficanţi de carne vie şi dusă departe. Trebuia să mergem, să facem ceva ca să o mai prindem pe Sarah în ţară. Am mers, am luat maşina fără să ne gândim la poliţie şi am pornit un raliu nebun pe străzi. Afară ningea, eram la periferia oraşului, Michelle dictându-mi din hartă, iar Dan stând în spate, uitându-se în gol, iar eu vedeam oraşul din ce în ce mai puţin. Am apăsat cu sfială acceleraţia şi am luat-o la goană pe şoseaua înzăpezită
- Robert, pentru Dumnezeu! Mai încet!

- Michelle, tu nu te băga. Ştiu să conduc această ma...

Şi era prea târziu. Maşina noastră se rostogolea, am izbit un copac după care ne-am oprit. Eram într-o pădure, o pădure imensă şi nu ştiam cum să ne orientăm. Vedeam doar copaci, iar maşina ne era distrusă.

- Ok, nu vă panicaţi degeaba, nu e mare lucru! spuse Dan cu o oarecare nedumerire.

- Dan, cum poţi spune aşa ceva? Ne-am rătăcit într-o pădure, ţi se pare un lucru de zi cu zi?

Michelle analiza totul. Dar eram sigur că ne-am rătăcit. Sarah pleca din ţară peste două ore, iar noi nu ştiam unde ne aflăm. Oare aveam scăpare?

Dragă prietene...

2012-02-29T21:01:00.000+02:00

Astăzi am preferat să fiu directă... fără metafore, epitete sau cuvinte cu înţeles ascuns. Prefer asta deoarece aşa simt şi mă bucur că în sfârşit mi-am dat seama cu exactitate că simt şi eu ceva.
Până la ce sunt bune sfaturile? Că le spui, le spui cu atâta drag... şi îţi dai seama că nimeni nu ţi le ascultă. Pentru ce sunt prietenii? Îi vezi lângă tine, deşi majoritatea te mint cu probabilitate, iar cei care nu o fac sunt pur şi simplu sătui de tine. Degeaba plângi, nimeni nu ţine cont de lacul de lacrimi pe care tu îl verşi într-o zi... mi se pare... atât de inutil.

Am învăţat să nu te destăinui nimănui care nu e apropiat ţie, să nu spui nici cel mai mic secret, deoarece acel cineva s-ar putea să facă din ţânţar armăsar. Da, ok, dar cum rămâne cu situaţiile în care prietenii pe care tu i-ai considerat ca fiind degetul tău mare spun ceea ce tu ai crezut că ei au păstrat secret? Te ridici, mergi mai departe, ierţi... da... ierţi, pentru că altceva nu ai ce face. Te gândeşti că îţi sunt într-adevăr inferiori la chestia asta şi gata. Altul! Pentru azi ai învăţat să taci şi vei învăţa şi pe viitor. Dar ei? Ei nu iartă, sunt prea cruzi cu ei însişi şi nu pot trece peste un act pe care ei îl consideră ca fiind o trădare.
Prin această postare am vrut să trag un semnal de alarmă asupra celui care îţi este ,,prieten" şi asupra aceluia care îţi este duşman. Prieteniile pe viaţă sunt puţine, majoritatea sunt de 1 an - 2... oare ar trebui să ne trezim?

Umbră în lumină [partea 12]

2012-02-28T20:25:00.000+02:00

Capitolul 12: Fără urmă

Din perspectiva lui Dan:

În acea seară am stat până târziu, eu şi Robert, analizând oraşul. Mi-au plăcut foarte mult tarabele ce stăteau aliniate una după alta, fiecare cu ceva mai impresionant de afişat. Făcându-mi-se somn, am plecat spre hotel. Nu am apucat să discut până acum cu Robert, mi se părea un tip îngâmfat, dar cred că m-am înşelat. Dar aveam dreptate într-o singură privinţă: era un om forte încăpăţânat.

Ajungând la hotel, nu am dat nici de Sarah şi nici de Michelle. Camera hotelului era răvăşită. Lucurile erau aruncate de colo-colo şi nici urmă de fete. Eram îngrijoraţi într-un fel, deoarece eram siguri că ele două au mers acasă.

- Man, eşti sigur că ai verificat în baie?

- Mai sigur nu am fost niciodată.

- Fetele astea chiar au chef de glume? Sau...hei, Dan, aici este o pată de sânge.

Ne uitam amândoi la acea pată şi eram siguri că nu era o înşelătorie. Am început să ne certăm ca doi copii, lăsând vina ba pe unul, ba pe altul. În final am tras o concluzie dureroasă şi neaşteptată: FETELE AU FOST RĂPITE! Fără nicio urmă, fără un indiciu, doar o pată de sânge, pe plapuma Sarrei.

Am început să căutăm după bileţele şi într-un final am găsit ceea ce am căutat. Era un bileţel,scris la repezeală, cu siguranţă de Sarah, în care scria aşa: ,,Nişte tipi cu geci gri, cu păr ondulat la bază şi negru. Sunt spanioli, suntem răpite. Dacă veţi găsi acest bilet, sunaţi la 911. Sunt sigură...", după care o pată de cerneală imensă şi o gaură în foaie. Atunci era momentul în care au prins-o şi pe ea.

- Trebuie să sunăm la 911. Să găsim a cui era acea pată de sânge şi să găsim tipii cu ajutorul acestui bilet. Nu e timp, trebuie să ne grăbim.

- Dar fetele au fost răpite. Avem 16 ani, Robert! Pentru Dumnezeu!

- Vrei să stau cu mâinile în sân? Dan, aştepţi un miracol? Ei bine, acel miracol nu se va-ntâmpla doar dacă vom face ce scrie acolo! Ţie chiar nu-ţi pasă, nu-i aşa?

- Robert, e şi iubita mea în joc, crezi că...

În acel moment s-au auzit nişte bătăi puternice în uşă. Am fugit în baie, lăsându-l pe Robert singur. Era un moment de laşitate grozavă! Ascultând ceea ce se-ntâmplă, i-am auzit vocea disperată lui Robert, strigând ,,Doamne, Dumnezeule!" Îmi era frică. Stăteam ghemuit şi mi-am astupat urechile şi ochii. Oare ce era dincolo de uşă?

Planeta inimii mele

2012-02-26T21:58:00.000+02:00

Sufletul meu va fi mereu o scrisoare anonimă. Probabil pentru că sunt eu mai ciudată, am diferite stări, schimbătoare. De aceea nu vreau să ştie nimeni că eu m-am născut într-un corp care nu mă prea suportă. Oceanul fără de mal al inimii mele poartă zilnic zeci de corăbii care se îndreaptă către imensul orient, orient al comorilor.
Poate că şi creierul meu este un adevărat continet în care trăiesc şi cresc zeci de neuroni, cu familiile lor. Nu sunt vizibili, dar eu îi simt cum imi controlează fiecare mişcare pe care o fac acum.

Sentimentul tristeţii pe care eu o manifest, vizibil de altfel poate fi considerat un vulcan, iar fericirea o mare zbuciumată, cu valuri imense care străpung malul irascibilităţii. Copilul din mine găseşte de fiecare dată o scoică, se bucură, deşi nu e singura din acel ocean, mai sunt câteva sute de mii. Zâmbetul sunt valurile din marea fericirii, iar sclipirea din ochi, scoicile cu care copiii se joacă, căutând altele noi.
Lacrima este lava pe care o erupe vulcanul, iar priviriea tristă, daunele pe care acestea le face. Mereu mi-a fost oferit mult, dar am vrut şi mai mult, ca totul să fie perfect. Sunt perfecţionistă şi îmi place asta.
Putem privi viaţa în mai multe feluri, iar eu astăzi am hotărât s-o privesc precum o priveşte un copil. O planetă mare, care ascunde în ea multe minunăţii pe care doar o viaţă de om permite să fie descoperite.

Umbră în lumină [partea 11]

2012-02-25T21:43:00.000+02:00

Capitolul 11: Prieteni

Doctorul spunea că aveam nevoie de odihnă, sau o vacanţă bine meritată, după atâta stres. Şi avea dreptate. Simţeam şi eu că trebuie să-mi trag sufletul după o astfel de experienţă. Aşa că, în următoarea zi mi-am invitat prietenii la mare, să luăm şi noi o vacanţă. Toţi au acceptat bucuroşi, iar eu eram foarte fericită deoarece Robert venea cu mine.

Mama m-a ajutat să-mi fac bagajele, după care m-a sărutat pe frunte, desigur, a spus să am grijă de mine şi ce fac pe-acolo. Am pornit către aeroport. Acolo mă aşteptau toţi prietenii cu zâmbetele pe buze. Călătoria a fost una scurtă, deoarece am adormit în braţele lui Robert.

- Am ajuns la destinaţie! Hey, Sarah, trezeşte-te!

- Deja? Nici nu am apucat să...

- Haide Sarah! a spus Michelle grăbită. De abia aştept să văd marea!

Am ajuns unde ne-am dorit. La malul mării. Era atât de cald şi atât de bine! Desigur că Michelle şi Dan nu se mai opreau din săruturi ca şi mine şi Robert, se ţineneau de mână.

Era totul foarte frumos. Dar, în gândul meu tot nu eram liniştită. Simţeam că e ceva care nu mă lasă să mă concentrez. Aveam o cameră de hotel prăfuită, specifică unui astfel de oraş. Ceea ce mie mi se părea dubios, era că Michelle stătea de vorbă cu un tip pe care nu îl mai văzusem până atunci. Am ieşit afară după ea.

- Michelle, dar cine mai e şi ăsta?

- Un tip foarte drăguţ, da, e de treabă.

- De unde îl cunoşti?

- Era prin apropiere şi m-a întrebat de unde vin şi ce fac pe-aici. Cred că are vreo 20-25 de ani.

Am pornit spre mare. Apa era rece, iar Michelle mă strângea întruna în braţe. Dan şi Robert povesteau de-ale lor. Într-un timp, Michelle se comporta ciudat. A spus că ia un taxi până la hotel. Am lăsat-o aşa. Iar eu cu Robert am stat până noaptea târziu.

Când am decis să merg acasă, am luat-o pe jos. Era un oraş halucinant. Ajungând în faţa camerei de hotel, am observat că uşa era deschisă. Camera era răvăşită şi nici urmă de Michelle. Am căutat-o peste tot, dar nu răspundea. Când să pun mâna pe telefon, s-au auzit nişte paşi în urma mea şi brusc, totul a devenit negru. Auzeam doar nişte voci care vorbeau spaniola şi atât. Eram sigură că nu am leşinat, doarece dădeam din mâini. Eram prinsă.

Umbră în lumină [partea 10] - 2

2012-02-24T20:44:00.000+02:00

Capitolul 10: Învinsă (partea a 2)

Din perspectiva Sarrei.

Roşu, alb, roşu, negru, violet... ba nu, nu e roşu, e albastru. Erau culori care mă cuprindeau în timp ce eu încercam să-mi dau seama unde mai exact mă aflu. Puţină linişte, după care nişte sunete ciudate, pâlpâieli de aparat şi... m-am trezit. Eram într-o cameră de spital, conectată la nişte aparate care îmi stabileau pulsul inimii. Pe măsuţa de alături aveam jurnalul. Oh, acel jurnal prăpădit care mi-a dat atâtea bătăi de cap!

Pe uşa din faţa mea au intrat dintr-o dată Michelle şi Dan însoţiţi de un doctor care tot bolborosea ceva, mai exact că sunt bine, că pot fi externată acum şi că voi avea nevoie de o perioadă liniştită, poate o vacanţă la mare, sau lângă Ocean.

- Heyy Sarah! Cum te simţi, draga mea? Mai bine? Haide, îţi facem pachetul şi mergem acasă.

- Acasă? Unde e Robert?

- Robert nu se simte prea bine... ştii, e cam deprimat.

- Trebuie să îl întreb ceva urgent. Dar mai întâi, haide să mă ajutaţi să mă pregătesc.

Eram îmbrăcată într-o pijama care atârna pe mine, cred că cu vreo 2 sau 3 mărimi mai mari, decât a mea. Michelle mi-a luat punga în care aveam hainele, iar pe uşă a intrat mama cu cheile de la maşină. A venit să-mi explice ceea ce am păţit, mai exact că am suferit un şoc termic. Mi-a spus că nu sunt pregătită încă să-mi spună şi restul, dar cu siguranţă era ceva urgent.

- Mamă, eu trebuie să ajung la Robert. Aa, da. Michelle, te rog, dă-mi jurnalul acela de pe măsuţă.

- Jurnalul? Nu, Sarah, acela îl voi ţine eu o vreme.

- Dar îmi trebuie! Te rog, Michelle.

- E spre binele tău.

Ajungând acasă, am luat repede telefonul ca să-l sun pe Robert. Să-i spun că vreau să ne întălnim urgent. Problema era alta: Robert avea telefonul închis. Cum obişnuiam, m-am aşezat pe pervazul geamului şi cu mâna în creştetul capului, mă gândeam ce să fac ca să dau de Robert. Dintr-o dată, am auzit uşa camerei trântindu-se.

- Sarah! Iubito, te simţi bine? Cât mă bucur că ai ieşit de acolo!

- Robert! De ce nu ai venit să mă vezi? Uite ce e. Am ceva foarte important să-ţi spun.

- Fă-o, atunci.

- Robert, explică-mi şi mie ce înseamnă toate astea?

I-am întins jurnalul. Mai exact prima filă de jurnal. Am reuşit s-o conving pe Michelle să mi-o împrumute.

- Sarah, situaţia e că, eu... mai demult eram îndrăgostit de Hellena.

- Văd şi eu. Doar că asta s-a întâmplat înainte de moartea Elisei. Erau cele mai bune prietene. Şi nu mi-a zis nimeni nimic.

- Nu prea cred. Nu cred că tocmai Elisa a scris în acest jurnal. Ea nu ştia de relaţia dintre mine şi Hellena. Cred că acest jurnal a fost făcut de o persoană anume de a te induce în eroare. Uite, Elisa nu obişnuia să facă feţe zâmbăreţe lângă titlu, ci numai inimioare.

Şi aşa era. Acum îmi dădeam seama că nu Elisa a scris acel jurnal, ci o persoană care vroia ca eu să fiu rău. Am sărit de gâtul lui Robert şi i-am dat un sărut în semn de mulţumire.

- Trebuie să mă ajuti să descopăr cine a scris jurnalul. Doar aşa voi putea găsi criminalul. Spunându-mi acestea, m-am dus şi desprinzându-mi părul, l-am îmbrăţişat. Mi-am luat o geacă albă, deoarece vroiam să plecăm acum. Se uita pe geam, îngândurat. Cu siguranţă doar el putea să-mi spună ce mi s-a întâmplat cu adevărat şi doar el putea să nu mă mintă în legătură cu acel jurnal. Trebuia să aflu cine era acel om care m-a făcut să sufăr şi să îmi dea atât de gândit.

Compunere ,,Vine primăvara" (clasa a V-a)

2012-02-23T23:27:00.001+02:00

M-am tot gândit... fiindcă am avut succes cu compunerica mea de clasa a-Va pe care am scris-o în iarnă, vă prezint tot o compunerică, dar de data aceasta cu primăvara, fiindcă tot se apropie cu paşi repezi. Este făcută de mine, tot în clasa a-Va. Nu m-ar deranja să le postaţi pe undeva pe internet, însă aş prefera să le specificaţi şi sursa. Mulţumesc!

Pământul somnoros a început să se trezească la viaţă. Norii suri au căptuşit tolba posomorâtă a iernii, apoi şi-au luat zborul către tărâmurile îngheţate.
Pe cerul limpede ca un cristal luminos, razele calde şi aurii ale soarelui poleite în culori de primăvară, încălzesc pomii golaşi.
Primăvara, fiica cea mai tânără şi mai frumoasă a anului, trezeşte la viaţă întreaga natură. Peste tot este veselie şi agitaţie. La munte, baba Iarna încă nu şi-a adunat cojoacele. Lângă firicelele subţiri de apă, din pământul umed şi negru se zăreşte o suavă floricică. Ghiocelul, cu gluga lui cea verde şi cu clopoţelul de argint priveşte împrejur la razele soarelui care dezmiardă muntele golaş şi pustiu:

- Ghiocelule, de ce ai ieşit de sub zăpadă ? întreabă bradul îmbrăcat în dantela albă cercelată.
- Zâna Iarnă îmi este datoare pentru că i-am împrumutat culoarea şi în fiecare primăvară mă lasă să ies de sub zăpada poleită cu mărgăritar.
- Ghiocelule, fii bucuros că ai stat toată iarna sub pământul somnoros. A fost o iarnă grea dar şi frumoasă ! Bine că ne-ai adus primăvara!
Ghiocelul gingaş, subţirel la trup şi cu clopoţelul delicat a fost ales de către Zâna Primăvară să vestească întregii naturi că dominarea zăpezii va lua sfârşit.
Undeva, într-un tărâm ascuns, Zâna Iarnă îmbrăcată într-o rochie cusută cu ace de gheaţă şi împodobită cu steluţe argintii, se pregăteşte să plece. Primăvara începe să coboare grăbită din caleaşca ei în culori de curcubeu.
La revedere, dulce iarnă!
Bine ai venit, dulce primăvară!

Aproape...

2012-02-23T09:00:00.000+02:00

Haide să ne schimbăm greşelile, să le transformăm în roua dimineţii ce ne încălzeşte lacrimile pierdute în deşertul obrajilor. Haide să fim aproape de cortul vieţii, de focul speranţei care tresare în preajma noastră. Degetele-mi uscate îţi apasă faţa netedă ca petalele de trandafir umed în amurgul soarelui.
Licuricii dansează acel samba al nopţii care înveleşte sclipirile soarelui. Figura chipului tău invadează roşiaticul cer, iar iarba îmi piaptănă haina pufăită de amintiri... aproape...

Buclele norilor albi îmi amintesc că acum şi în viaţa mea a răsărit acel ghiocel fragil de speranţă care sună din clopoţei, anunţând prmăvara în acest joc ca un fir de aţă. Mi-ai oprit căderea în gol, mi-ai prins mâna unind-o cu a ta, ochii tăi i-au ţintit pe ai mei, privirile ni s-au legat atât de aproape...
Şi vreau să te am aproape de inima mea. Vreau ca lacrimile tale să-mi inunde cămările ostenite ale sufletului. Vreau ca acel măr copt din vârful copacului să îmi cadă în palme, vreau să fiu aproape de tine...

Dor de tată

2012-02-20T22:44:00.000+02:00

Când sunt copiii noştri mici,

Noi pentru ei suntem TĂTICI.

Ce gingaş e şi sună bine:

TĂTICULE, mi-e dor de tine...

Dar anii trec şi deodată,

Tu nu mai eşti TĂTIC, ci TATĂ.

Dar şi aşa tot sună bine:

TATĂ, ... îmi este dor de tine...

Copiii cresc, nu te mai plac,

Din TATĂ, tu devii BABAC.

Şi vorba sună trist şi gol:

BABACULE, ... mai dă-mi un pol...

Eh, viaţa e un foc de paie,

Şi vrei nu vrei, ajungi TATAIE.

Iar vorba ta, în râs e luată:

TATAIE,... ia mai las-o baltă...

Şi-n anii care-ţi mai rămân,

Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN.

Oh, vorba lor te năuceşte:

BĂTRÂNE,... ce-ţi mai trebuieşte?

Copile, tu să ai ştiinţă,

Am fost un tată cu credinţă,

Şi din puţin, de-a fost să fie,

Eu am răbdat, şi ţi-am dat ţie.

Dar fă-mi, te rog, o bucurie,

La cimitir, de vii la mine,

Să-mi zici ca în copilărie,

TĂTICULE, mi-e dor de tine....

Umbră în lumină [partea 10]

2012-02-19T21:49:00.000+02:00

Capitolul 10: Învinsă (partea I)

Din perspectiva lui Robert.

Eram liniştit, mă uitam pe geam cum afară, pentru prima dată în Causton ningea de 4 zile. Am auzit telefonul sunând, m-am ridicat cu cafeaua în mână (ştiu că aveam doar 16 ani, dar îmi plăcea la nebunie acea băutură) şi m-am grăbit să răspund. Era Michelle.

- Salut, Michelle. Ce mai faci?

- Robert, nu e timp de discuţii! Sarah... e la spital, are nevoie de noi!

- Sarah? La spital? Dar... ce naiba a păţit?

- A leşinat în zăpadă, după ce a citit primul titlu, prima foaie din jurnal. Se pare că s-a lovit puternic la torace. Haide, repede, nu e timp de vorbă!

Am scăpat ceaşca pe jos. Mi-am luat repede ce haine aveam la îndemână, am luat maşina mamei şi am pornit spre spital. La doar 16 ani ştiam să conduc o maşină mică, dar foarte rapidă. Nu-mi păsa de poliţie, nu-mi păsa de amenzi... nu-mi păsa de nimic! Vroiam s-o văd pe Sarah bine şi asta era tot ce conta.

Ajungând la spital, mi-am dat seama că e chiar o situaţie foarte gravă. Am aşteptat cu toţii medicul, vreo jumătate de oră. Când s-a auzit uşa salonului deschizându-se, Michelle a fugit repede la el, la doctor. Eu şi Dan stăteam îngrijoraţi, unul lângă altul... mai că ne ţineam de mână.

- Domnule doctor, cum se simte Sarah? Ce are?

- Domnişoară, trebuie să vorbesc cu cineva apropiat ei.

- Sunt cea mai bună prietenă!

- Perfect. Domnişoara Sarah a suferit un şoc termic. Dar nu e numai atât. I-am descoperit o boală la inimă, care o poate duce la un pre-infarct, sau chiar un stop-cardiac!

- POFTIM?

- Da, domnule. Are o boală. Poate fi învinsă de ea, în orice clipă.

- Şi unde e? Unde e Sarah?

- În salon, e în comă.

Am luat-o la goană, repede din spital. Nu-mi păsa de nimic. Sarah putea să moară în orice clipă, datorită unei file de jurnal. Trebuia să găsesc acel jurnal, dar nu mă puteam abţine, plângeam cu lacrimi amare şi aprinzându-mi o ţigară... mi-am dat seama cu adevărat de valoarea sentimentală a Sarrei.

Îmi trebuia neapărat acel jurnal, ferit de ochii Sarrei, desigur. Amintirile mă răscoleau, iar visele pătrundeau în mine. Mi-aş fi dorit măcar odată să o mai îmbrăţişez, să îi simt parfumul floral. Îmi trebuia jurnalul, îmi trebuia să văd tot ce scrie în el! De ce, tocmai Sarah, a suferit un şoc termic, din cauza unei file.Trebuia să aflu adevărul, chiar acum.

Invidie

2012-02-18T12:45:00.000+02:00

,,În momentele de disperare, mă întreb, "Cum de poate aduce cineva un copil în lumea asta?" Răspunsul vine limpede, de la sine: "Pentru că nu există o altă lume şi pentru că nu este vreo altă cale ca un copil să îşi facă apariţia". (Robert Brault)

Îi privesc şi mă doare. Cu un junghi în piept, îmi spun că sunt frumoşi. Că a strânge la piept un trup mic, firav de copil, este cea mai mare bucurie. Că în ei este o graţie pe care noi n-am mai putea-o dobândi vreodată, căci stă în felul liber în care se mişcă şi trăiesc, petrecându-şi timpul din plăcere, în fiecare moment al zilei.
Cu un junghi în inimă, îmi spun că nu ai cum să nu iubeşti un copil. Un copil cere, insistă să fie iubit, cere dragoste cu fiecare particică a fiinţei sale şi o primeşte din plin, îndrăgit pentru privirea inocentă şi făptura-i drăgălaşă de porţelan.

Nu îi e frică că s-ar putea sparge vreodată, căci căzăturile-i dese şi crăpăturile-i din pielea-i fină îi lasă urme lungi şi roşii de-a lungul membrelor mici, ca mâzgălite cu creionul cerat ce se curăţă apoi cu ,,guma" lăsând pete albe în mijlocul unui bronz dulce.
Unui copil nu îi e frică să fie el însuşi. Să existe pur şi simplu pentru dragul lor faţă de viaţă. Fără să se gândească de două ori dacă ar trebui s-o trăiască sau nu.
Uneori mă întreb ce am făcut de am pierdut asta... Copilăria. Ce am pierdut în evoluţia mea ca om, în loc să acumulez, să păstrez lucrurile care m-au făcut ceea ce sunt, în loc să le pierd pe drum. Şi să uit cine sunt. Căci fără amintiri şi fără să înţeleg acele lucruri, încă nu mai am niciun sens.
Nu mai am nicio dovadă pentru ceea ce sunt, nicio justificare. ~~Copil nu, dar nici adult, ci o corcitură. O chestie dintr-o altă specie, ce nu poate fi înţeleasă.~~ Ba nu.
Mă uit la un copil şi tresar. Pentru că mă gândesc cum aş putea eu să aduc vreodată pe lume aşa ceva, dacă am ajuns să nu mai înţeleg definiţia cuvântului ,,copil". Nu poţi să creezi ceva ce nu cunoşti. Ce ai ştiut odată, demult, dar s-a şters din mintea ta, aşa cum se şterg picăturile după ploaie. Credeai că n-or să se oprească vreodată, te ascundeai şi le negai pe după palmele strânse pe ochi. Acum îmi ridic palmele şi nu le mai văd acolo. S-au dus.

Îi invidiez pe copii, ştii? Nu pentru trupuşorul lor micuţ şi drăgălaş, nu pentru dragostea infinită ce li se acordă, ci pentru prostiile pe care le spun. Şi pe care toată lumea le aprobă. Deşi nu le înţeleg.

Umbră în lumină [partea 9]

2012-02-17T20:59:00.000+02:00

Capitolul 9: Mister

Când am văzut că Michelle a ieşit afară, am luat grăbită jurnalul şi am fugit după ea. Plângea cu lacrimi amare şi nu ştiam de ce.

- Michelle, ce s-a întâmplat? Te rog, spune-mi.

- Sarah, când Dan a spus că mă urăşte, a avut dreptate! Prea mare dreptate... cu mine nu a mai voribt de 4 zile. Nici măcar la şcoală, iar cu prefăcuta aia de Hellena...

- Michelle, te rog... calmează-te.

- Deci, Sarah... vrei să vorbeşti cu Dan? Sau nu?

- Hellena... spune-mi doar unde îl pot găsi.

- În pădurea de lângă acel lac... lacul Hunston.

- Mulţumesc. Michelle, hai să mergem.

Am luat-o de mână. Michelle ţinea atât la Dan, încât trebuia să-l conving că ea chiar îl iubeşte. Dintotdeauna l-a iubit. Dar cu jurnalul cum rămânea? Nu puteam să las acel jurnal deoparte, era foarte important pentru conştiinţa mea. Mult prea important.

Ajungând în pădure, am văzut urme de paşi în zăpadă. Sigur erau ai lui Dan. După 5 minute de căutări, l-am văzut stând pe o stâncă, în aşteptarea unei minuni.

- Dan... de ce nu mi-ai spus unde eşti?

- Sarah!! Ce bine că te văd... uite ce e... sărutul acela a fost o greşală. Scuză-mă, dar te-am folosit pentru că eram prea nervos pe Michelle. Nu puteam să iubesc pe nimeni altcineva, sunt îndrăgostit de ea din clasa a 5-a! Te rog frumos, spune-i să mă ierte!

- Dan... te-am iertat deja! Dan... cum puteam să fiu supărată pe tine?

În acel moment, Michelle a sărit de gâtul lui Dan. Probabil ei erau într-o relaţie, iar mie nu mi-a spus nimeni nimic, deoarece îi vedeam cum se sărută. Eram liniştită, deoarece acum nu mai trebuie să mă mai chinui cu Dan, iar Michelle s-a convins că Dan nu o urăşte.

- Îndrăgostiţilor, haideţi, nu avem timp. Trebuie să deschidem jurnalul.

În acel moment, s-au uitat la mine şi s-au apropiat încet. Am deschis acel jurnal şi simţeam că împietresc. Pe prima pagină scria ,,Robert te iubesc, deşi tu eşti îndrăgostit de cea mai bună prietenă a mea... Hellena!".

Nu înţelegeam nimic. Hellena şi Elisa erau cele mai bune prietene? Şi eu...? Robert îndrăgostit de Hellena? Nu se poate. Am aruncat jurnalul pe jos, nu mă puteam gândi la altceva. Ce înseamnă această frază?

Michelle şi Dan se uitau la mine... iar eu am văzut negru în faţa ochilor. Am simţit o lovitură puternică după care am atins zăpada rece. Nu mă puteam trezi. În spatele meu se auzeau voci şi... am intrat în transă. S-a auzit sunetul ambulanţei, iar eu nu mai ştiam nimic.

Faceţi cunoştinţă cu Benny!

2012-02-15T21:07:00.000+02:00

Astă seară vi-l prezint pe Benny, ursulicul meu simpatic. Nu prea aş vrea să fac poze la toată ,,gaşca" mea de ursulici, sunt tare mulţi şi nu mi-ar ajunge o săptămână, hehe! Pe toţi îi iubesc tare mult, însă Benny are ceva special în el, ceva care-mi oferă bucurie.

Eh, el e un ursulic tare cuminţel, face ce îi spui şi chiar e la şcoală! Învaţă la şcoala de ursuleţi din Bucureşti. Deasemenea, e un tovarăş foarte simpatic de joacă. Când ai nevoie de el şi eşti trist, te îmbrăţişează călduros şi îţi oferă inimioara lui care valorează mai mult decât toate supărările din lume. :)
Benny e şi tovarăşul meu de nani. El stă (după cum vedeţi şi în poză) mereu lângă perna mea, acolo îşi petrece majoritatea timpului, când nu este la şcoală şi când nu se uită la televizor.

E tare simpatic, oricine îl vede, se ataşează de el, fiindcă îl iau cu mine peste tot, nu poate lipsi de nicăieri.
A învăţat chiar şi o poezioară:
,,Ursuleţul meu nu ştie
Nici măcar o poezie.
Dar eu ştiu câte pofteşti,
Ţi le spun, dacă doreşti.
Ursu-i tare mititel,
Învăţ eu şi pentru el".

V-a plăcut, nu? Şi lui Benny, de aia a învăţat-o. Îmi amintesc de el când a ieşit zdup! din cutie şi a sărit la mine în braţe să mă îmbrăţişeze şi să-mi ofere inimioara. Sărăcuţul, stătuse în cutie atâta timp şi era bucuros să vadă că are o nouă mămică. :)
Benny va fi mereu ursulicul meu de suflet, din multe motive. Dar şi ceilalţi, bineînţeles!
Are chiar şi un slogan, mai secret, de care ştiu acum toţi ursuleţii mei.
,, B., B.D.B "!
Mereu...

Umbră în lumină [partea 8]

2012-02-14T19:31:00.000+02:00

Capitolul 8: Cheia

Eram confuză, deşi ştiam cine e alesul, pe cine iubeam. Mereu am ştiut, iar acum mai mult ca niciodată aveam şansa să i-o dovedesc. Am fugit repede după Robert, şi am strigat cu toată puterea mea:

- Robert, opreşte-te!

S-a întors brusc cu o privire mirată, am fugit repede la el şi l-am strâns în braţe.

- Robert, Robert, eu pe tine te plac. Nu am mai plăcut niciodată pe nimeni aşa, nu pot sta cu gândul că am să te pierd. Încă de când erai împreună cu Elisa te-am...

- Sarah, şi la mine e la fel.

Şi m-a sărutat. Pentru prima dată aveam senzaţia că plutesc. Mă simţeam al naibii de bine!

- Şi cu Dan? Cu Dan cum rămâne? Am întrebat eu dintr-o dată.

- Îi vei spune lui Dan că totul a fost o greşeală, dar spune-i-o frumos... e un băiat foarte sensibil.

Am pornit spre a-l căuta pe Dan şi a-i spune că totul a fost o iluzie, o greşeală. Michelle stătea în uşa clasei, tristă, cu ochii plecaţi în pământ.

- Hey, Sarah! Nu ştii unde e Dan? N-a apărut încă...

- N-a apărut? Eu trebuie să dau de el neapărat. Haide cu mine, îl vom căuta acasă.

Am luat-o pe Michelle de mână şi ne-am îndreptat spre blocurile unde locuia Dan. Am aflat de la vecinii lui că nu era nimeni la ei acasă. Unde e Dan? Nici la magazine nu era, l-am căutat în aproape tot oraşul... până şi la trambulina de skateri. În cele din urmă, am lăsat-o baltă.

După 20 de minute, am primit un telefon tare ciudat. Nu aveam nici numărul în telefon. Era o voce răguşită de femeie.

- Sarah Brandom e la telefon?

- Da, eu sunt. Vă pot ajuta?

- Perfect! Noi suntem părinţii Elisei. Vrem să îţi dăm cheia de la casă. Noi ne mutăm, probabil poţi să o foloseşti cu un anumit scop.

Am luat-o repede pe Michelle. Deşi mi se părea ciudată toată treaba asta, noi am fugit repede către casă. Într-adevăr, sub prag era cheia. Am rămas câteva secunde uitându-mă la ea, apoi am intrat. Casa era goală, pustie. Vroiam să intru în beci, deoarce Elisa nu mă ducea acolo niciodată. Intrând în beci, am văzut o grămadă de cărţi vechi. Căutând printre ele, am dat de un jurnal. Avea o etichetă mare pe care scria ,,Elisa - Jurnal postmortem. Pentru Sarah".

Vroiam să-l deschid, dar, dintr-o dată în uşa beciului apare Hellena. Nu ştiam ce caută aici... nu ştiam nimic.

- SARAH!!! Am vorbit cu Dan. Vrea să te vadă... repede!

- Hellena?! Ce cauţi aici? Unde e Dan?

- Şi de ce tocmai tu ai vorbit cu el? a continuat nedumerită Michelle.

Pe faţa lui Michelle se citea invidia. A ieşit repede din beci, şi a fugit afară, în zăpadă. Plângea... pentru că ea îl iubea pe Dan. Nimeni nu ştia asta, dar se vedea... Michelle era o fată care suferea prea mult.

Oare iubirea ei adevărată a dispărut definitiv?

Marius Manole - un MARE talent al zilelor noastre

2012-02-13T15:24:00.001+02:00

A început să-mi placă teribil să scriu pe blog.
Şi cu ocazia asta, am să postez câte ceva despre Marius Manole, un actor cu un debut excepţional pe piaţa teatrului românesc. După părerea mea, este mai mult decât un talent, joacă în nenumărate piese în Bucureşti şi în ţară, merită să-l vedeţi, pune suflet în tot ceea ce face şi joacă cu un patos extraordinar.
Iată şi câteva date despre Marius:

Marius Manole s-a născut pe 4 octombrie 1978 la Iaşi şi este din 2002 actor la Teatrul Naţional din Bucureşti.
A absolvit în 2001 ,,Universitatea de Arte George Enescu" din Iaşi, secţia Actorie, la clasa profesorului Emil Coşeriu şi Cornelia Gheorghe. Între 2002 - 2003, a urmat cursurile secţiei de Coregrafie de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică. A urmat stagii la Academia Itinerantă Andrei Şerban, la Horezu şi la New York, atelier realizat de ICR New York cu sprijinul ICR Bucureşti, în 2009.

Joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti următoarele piese:

Tânărul - Avalanşa de Tuncer Cucenoglu, regia Radu Afrim, 2010

Lopahin Ermolai Alexeevici - Livada de vişini de Anton Pavlovici Cehov, regia Felix Alexa, 2010

Egoruşka - Sinucigaşul de Nikolai Erdman, regia Felix Alexa, 2009

Povestitorul - Privighetoarea şi trandafirul de Oscar Wilde, regia Carmen Lidia Vidu, 2007

Yuichi - Iubiri interzise de Yukio Mishima, regia Issey Takizawa, 2007

Claudiu / Cleonte - Burghezul gentilom după J.B.P. Molière, regia Petrică Ionescu, 2006

Kraft - Gândirea de Leonid Andreev, regia Felix Alexa, 2005

Kolea, Sonia Oniscenko - A patra soră de Janusz Glowaczki, regia Alexandru Colpacci, 2006

Şarik, Tipograf Tipografovici Şarikov - Inimă de câine de Mihail Bulgakov, regia Yuriy Kordonskiy, 2005

Puck - Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, regia Felix Alexa, 2003

Teatrul Bulandra:

Mihai Mihailovici Borkin - Ivanov de Anton Pavlovici Cehov, regia Andrei Șerban, 2011

Oscar - Oscar şi Tanti Roz de Eric Emmanuel Schmidt, regia Chris Simion, 2010

Primul Raskolnikov - Crimă şi pedeapsă de Feodor Dostoievski, regia Yuriy Kordosnkiy, 2006

Teatrul Metropolis:

Opposites Attract de Bruce Kane, regia Florin Piersic Jr. şi Dorina Chiriac , 2010

Valea - În rolul victimei de Oleg Presnyakov, regia Felix Alexa, 2007

Bebe - Jocul de-a adevărul de Lia Bugnar, regia Lia Bugnar şi Dorina Chiriac, 2007

Teatrul de Comedie Bucureşti:

Povestitorul, Călugărul, Bufonul Hainselin, Ducele de Bedford, Cardinalul, Rectorul - Ioana şi focul de Matei Vişniec, regia Cătălina Buzoianu, 2008

Teatrul LUNI de la Green Hours:

Nu mai plânge, baby după texte de Ştefan Peca, regia Carmen Lidia Vidu, 2010

Paul - Stă să plouă de Lia Bugnar, regia Lia Bugnar, 2006

Patroana agenţiei - America-ştie-tot de Nicole Duţu, regia Radu Afrim, 2005

Porculete - Disco Pigs de Enda Walsh, regia Peter Kerek, 2005

Herman - Bitter sauce de Eric Bogosian, regia Carmen Lidia Vidu, 2004

Godot-cafe Teatru:

Mihail Sebastian - Marea iubire a lui Sebastian de Diana Mihailopol, regia Diana Mihailopol, 2011

ARCUB:

Steve - I hate Helen de Ştefan Peca, regia Carmen Lidia Vidu, 2005

Teatrul ODEON:

Kurt - Chip de foc de Marius von Mayenburg, regia Felix Alexa, 2004

Teatrul Maria Filloti, Brăila:

Niccolo - Angajare de clovn de Matei Vişniec, regia Radu Nichifor, 2006

Proprietarul - Plaja de Peter Asmussen, regia Radu Afrim, 2004

Paulie - Drept ca o linie de Luís Alfaro, regia Radu Apostol, 2002

Prichindel - Caragiale...fantasticul după I.L. Caragiale, regia Constantin Codrescu, 2002

Dromio din Efes - Comedia erorilor de William Shakespeare, regia Attila Szabo, 2001

Teatrul Municipal Târgovişte:

Romeo - Romeo şi Julieta de William Shakespeare, regia Kemal Başar, 2007

Opera Română Timişoara:

Soldatul - Povestea soldatului de Igor Stravinsky, regia Ion Ardeal Ieremia, 2006

La cea de-a nouăsprezecea ediţie a Galei UNITER, Marius Manole a fost nominalizat la categoria ,,cel mai bun actor" în rol principal, pentru Ermolai Alexeevici Lopahin, din Livada de vişini, alături de Bogdan Zsolt (câştigătorul categoriei), pentru Ingmar Bergman din spectacolul Strigăte şi Şoapte și Horaţiu Mălăele, pentru François din Dineu cu proşti.

Marius Marius Manole a obţinut în 2009 premiul FestCo, pentru rolul principal din spectacolul Ioana şi focul de la Teatrul de Comedie. În 2007 i-a fost acordat, în cadrul aceleiaşi Gale, premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar - Paul – Stă să plouă, Teatrul LUNI, Green Hours. A obţinut şi premiul pentru Tineri Creatori acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor pentru Puck - Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, 2003, premiul special la Festivalul de Teatru Contemporan Braşov pentru Paulie din Drept ca o linie, 2002 şi Marele Premiu la Festivalul de Teatru Imagine pentru acelaşi rol.

În anul 2006, Marius Manole a fost nominalizat la premiile UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal (Şarikov, Tipograf Tipografovici – Inimă de câine după Mihail Bulgakov, regia Yuriy Kordonsky), alături de Victor Rebengiuc şi Marius Stănescu. De asemenea, în 2003, a fost nominalizat, tot în cadrul UNITER, pentru Debut, cu rolul Paulie - Drept ca o linie, de Luís Alfaro, regia Radu Apostol.

Aşadar, acum că aţi avut răbdarea să citiţi până la capăt despre acest minunat copilaş talentat şi foarte apreciat dealtfel, vă postez şi un filmuleţ cu un interviu de-al lui din luna ianuarie a ziarului România Liberă, unde a răspuns câtorva întrebări postate pe facebook-ul lui. Îi puteţi scrie deasemenea pe pagina lui, răspunde ori de câte ori are ocazia.

Mulţumesc celor care au citit această postare şi cărora într-adevăr li s-a părut interesantă. Nu mă aştept la laude sau la critici, este vorba doar de o ,,promovare" (dacă o pot numi aşa) a unei valori a ţării noastre (căci din păcate au rămas mult prea puţine de acest gen).

Interviu cu Marius Manole

Seara de teatru. "Stă să plouă"

2012-02-12T21:50:00.000+02:00

Şi revin cu o nouă piesă frumoasă văzută în seara aceasta la una dintre cafenelele selecte de pe Lipscani, Green Hours. Este vorba despre piesa ,,Stă să plouă", în regia Liei Bugnar.

În piesa Liei Bugnar, Stă să plouă anunţă nu starea vremii, ci emoţiile celor trei fete care te cuceresc de pe scenă. Stă să plouă le cheamă pe ele, iar asta e una dintre micile surprize pe care ţi le rezervă textul Liei Bugnar, montat tot de ea la Green Hours. Cele trei fete din piesa Liei stau cu chirie şi se pregătesc pentru debutul muzical sub numele de Stă să plouă. Faci cunostinţă cu ele între două paturi, trei scaune, un telefon si un aragaz cu butelie, inspirat aranjate în mijlocul sălii. Fetele curăţă doi cartofi şi o treime pentru fiecare, îi pun la fiert şi îşi dau seama că astăzi vine Paul, proprietarul. Iar ele n-au 200 de dolari pentru chirie. Nimic care să-ţi atragă atenţia până aici, în afara dialogului absurd, în care fetele fac haz de necaz pe problema cartofilor. Ceva de genul: Azi n-avem piure de cartofi. Asa că o să mâncăm piure de cartofi. La o simplă lectură, un astfel de dialog pe mai multe rânduri pare forţat. Însă cele trei actriţe reuşesc să-şi dozeze foarte bine tonul indignat sau surprins, astfel încât replicile sună credibile şi pline de haz.
Iar în rolul lui Paul, tânărul proprietar care ascultă pe la uşi şi le iartă mereu pe fete de plata chiriei pentru că e îndrăgostit de una din ele, Marius Manole arată că poate juca relaxat, dar la fel de convingător ca în rolurile sale din categoria grea. Faptul că cele trei personaje cântă, ceea ce textul intârzie în mod deliberat să anunţe, adaugă savoare spectacolului. Când interpretează cântecul scris de Vlaicu Golcea, actriţele te conving că ar putea chiar încerca, asemenea personajelor, o carieră muzicală. Dar nu artificiile te vor câştiga de partea Jenei, a lui Peti si Cuce.

Actriţele reuşesc să-şi îmbrace personajele în emoţie simplă, dar reală, care te atinge. Când povesteşte, în rolul atrăgatoarei Peti, despre cum era în copilărie grasa clasei şi făcea totul ca sa fie în graţiile colegilor, Antoaneta Cojocaru chiar plânge. Toţi actorii reuşesc să schiţeze ca nişte filigrane tandreţea şi inocenţa dintre personaje. Iar asta te apropie de scenă, oricât de mică şi banală arată povestea care se întâmplă acolo.
Şi stă să plouă, într-adevăr, când afli poveştile fetelor. Când interpretează cântecul scris de Vlaicu Golcea cu numele Stă sa plouă, pe tonalităţi ridicate câteodată, de nu mai auzi cuvintele din cauza muzicii, fetele pun totuşi suflet. Jena, Peti si Cuce pendulează între imaginar si real, între plata chiriei şi visuri, cu zâmbet sau cu nodu-n gât. Şi stă să plouă ploaia mea. Şi e emoţie la Green Hours. Iar o gură de cartofi uneşte trei suflete de fete mai mult decât tot aurul din lume.

V-o recomand din suflet! Merită din plin văzută şi durează... exact cât faci un piure de cartofi... adică 55 de minute.

Distribuţia:

Tania Popa (Cuce)

Maria Buză (Gena)

Antoaneta Cojocaru (Peti)

Marius Manole (Paul)

regia: Lia Bugnar

scenografia: Dragoş Buhagiar

muzica: Vlaicu Golcea

Umbră în lumină [partea 7]

2012-02-12T16:50:00.000+02:00

Capitolul 7: Cine e alesul?

M-am smucit repede din braţele lui Dan şi am luat-o la fugă după Michelle şi Robert. Era inutil să îl sărut cu Dan, deoarece îl iubeam aşa de mult pe Robert! Michelle îmi era cea mai bună prietenă, nu puteam să-i fac asta! Doar o trădătoare ar face-o... iar eu... nu sunt aşa ceva. În celălalt capăt al coridorului Michelle şi Robert vorbeau destul de aprins:

- Ţi-am spus Michelle, ţi-am spus... Dan nu e de tine.

- Robert, Dan şi Sarah nu ar face aşa ceva!

- Michelle, uneori eşti prea bună. Nu mai vreau s-o văd pe Sarah niciodată... nici măcar în clasă. O URĂSC! Ba nu... nu o urăsc.

Am fugit şi i-am prins din urmă. Michelle a fugit la mine, iar Robert s-a întors şi a plecat, cu un pas încet. Umerii îi tremurau, iar mie îmi bătea inima atât de rapid, încât nu-i puteam număra bătăile.

- Sarah... ce s-a întâmplat? Îl placi pe Dan? Trebuia să o spui de la început... atunci nu mă mai chinuiam cu el... ştii...

- Robert!!! Opreşte-te! Nu pleca... te implor. Am să-ţi spun ceva.

- Ce e, Sarah? Ce vrei să-mi mai spui acum?

- Între mine şi Dan nu s-a întâmplat absolut nimic, nu pe el îl iubesc... nu...

- Haide cu mine până afară, şi eu am să-ţi spun ceva. Michelle, ne poţi lăsa singuri un moment?

M-a prins de mână cu o brutalitate de neînchipuit. Mă durea mâna, dar nu puteam să scot o vorbă, era atât de caldă...

- Sarah, nu suport să te văd în braţele ăluia. Ştii... eu m-am îndrăgostit de tine. Şi nu pot să văd asta. Dacă vrei să nu mă mai vezi niciodată, spune-mi-o! Dar te rog, fă o decizie corectă!

M-a luat în braţe s-a întors, şi... a plecat. Acum eu trebuia să aleg. Eram pusă între ciocan şi nicovală. Robert, cel mai popular băiat din şcoală sau Dan, un skater simplu, dar foarte drăguţ. Pe cine plăceam cu adevărat?

Seara de teatru. "Marea iubire a lui Sebastian"

2012-02-12T01:02:00.001+02:00

,,Şi iar fusei la teatru..." (cum ar zice domnul Petre Anghel). În seara asta am văzut la Godot Café-teatru piesa ,,Marea iubire a lui Sebastian", în regia Dianei Mihailopol.

Mihail Sebastian

Cine a fost Mihail Sebastian?

Eseist, cronicar dramatic, romancier, dramaturg, scriitor! O pasăre fără somn. "Orice roman este o confesiune", spune el.

Romane: Fragmente dintr-un caiet găsit, Oraşul cu salcâmi, Accidentul, Femei, De două mii de ani, Cum am devenit huligan, Jurnal - un document psihologic siu de epoca

Teatru: Jocul de-a vacanţa, Steaua fără nume, Ultima oră, Insula

Jurnalul lui Sebastian a stârnit valuri uriaşe. Din cauza acestui jurnal, în Israel i se reproşează mult, mai mult decât i se apreciază. Despre Jurnal au scris nenumărate personalităţi: Nicolae Cajal, Gabriela Adameşteanu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Leny Caler, Radu Cosaşu, Geo Şerban, Dan C. Mihăilescu, Eugen Simion... Jurnalul are, în primul rând, o valoare documentară inegalabilă - o sursă informativă despre societatea interbelică.

Jurnalul lui Sebastian este una dintre cele mai fascinante cronici ale epocii. O notă aparte a scriiturii. Încă din primele pagini, Sebastian scrie: ,,Din momentul în care renunţi să fii singur, totul e pierdut". Din păcate, nu am putut folosi mai nimic din Jurnalul lui Sebastian pentru acest spectacol din cauza... politrucilor de altădată care şi-au schimbat părul, dar năravul ba...

Având la bază fragmente din însemnările lui Leny Caler, jurnalul lui Mihail Sebastian şi piesa ,,Jocul de-a vacanţa”, spectacolul are în centru povestea de iubire dintre scriitor şi Caler, mare actriţă a perioadei interbelice. Decor minimalist, pagini de jurnal intim, dialoguri imaginare între ea – acum, în vârstă – şi el, încă tânăr, şi muzica epocii. Să zicem că este un ,,must see".

Distribuţie:

Mihail Sebastian (Marius Manole)

Leny Caler (Rodica Mandache)

Corina (Ana Ioana Macaria)

Ştefan Valeriu (Istvan Teglas)

Regia: Diana Mihailopol

Umbră în lumină [partea 6]

2012-02-10T23:09:00.000+02:00

Capitolul 6: Un nou început

Au trecut 2 săptămâni de la moartea Elisei, iar eu eram parcă mai liniştită. Nu prea luam în serios acea scrisoare, gândul meu de răzbunare dispăruse, acum vroiam să încep o viaţă nouă şi să uit de Elisa. În acele două săptămâni, m-am apopiat foarte mult de Michelle şi.. începusem să mă îndrăgostesc de Robert. Toţi aveau grijă de mine, dar prin egoismul meu nu-i lăsam să se apropie. Eu cu Michelle eram acum foarte apropiate, dar nu puteam avea încredere deplină într-o fată pe care Elisa o detesta în adevăratul sens al cuvântului.

În timp ce mergeam la şcoală, am văzut-o pe Michelle plângând în faţa lacului. M-am apropiat de ea şi am întrebat-o în şoaptă:

- Michelle, draga mea, ai păţit ceva?

- Sarah, nici nu poţi să crezi... am...

- Ai...?

- M-am certat cu Dan! A spus că mă urăşte şi că nu mai vrea să mă vadă niciodată! Că mă detestă...

- Stai... stai puţin. Întâi linişteşte-te. O să mergem, o să vorbim cu Dan şi o să rezolvăm problema, vei vedea.

- Eu nu vin... nu vreau să-l mai văd.

Mi-am luat geanta şi am plecat. M-am grăbit să ajung cât mai repede ca să-l pot prinde pe Dan la şcoală. Era pe coridor şi se uita în gol.

- Dan, uite ce e.. ştiu că tu şi Michelle aţi fost foarte apropiaţi şi de asta...

- Sarah, vreau să-ţi spun ceva... te iubesc!

- Poftim???

În acel moment Dan s-a repezit şi m-a sărutat. Eu mă smuceam, dar era inutil. Imediat, Robert şi Michelle au apărut după colţ, ne-au văzut, după care au ieşit repede. Oare i-am pierdut pentru totdeauna?

Maestrul Victor Rebengiuc - La Mulţi Ani!

2012-02-10T15:01:00.001+02:00

Astăzi, 10 februarie 2012, domnul Victor Rebengiuc împlineşte 78 de ani.
În caz că unii dintre voi nu ştiţi prea multe despre dânsul, iată câteva date:

Născut la 10 februarie 1933 în Bucureşti, Victor Rebengiuc este un actor român cu o contribuţie importantă la dezvoltarea teatrului şi cinematografiei româneşti. A absolvit U.N.A.T.C. ,,I. L. Caragiale" Bucureşti în 1956, clasa prof. Aura Buzescu şi Beate Fredanov.

Este membru al trupei Teatrului Bulandra Bucureşti din 1957. Joacă însă şi în spectacolele altor teatre cum ar fi: Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Mic, Teatrul Naţional din Cluj Napoca sau Teatrul Arca.

A fost rector al U.N.A.T.C. ,,I. L. Caragiale" Bucureşti în perioada 1990-1996.

A fost director al Teatrului Bulandra între anii 1996-1998.

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, apare în direct la Televiziunea Română cu un sul de hârtie igienică în mână. Îi invita, astfel, pe anumiţi politicieni — ce jucaseră un rol activ în regimul comunist — să se şteargă la gură înainte de a vorbi despre democraţie.

În anul 2004, la cea de‑a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, a primit Premiul de Excelenţă pentru întreaga carieră. În acelaşi an a fost declarat de către criticii de film din România (Retrospectiva Filmelor Anului) cel mai bun actor din 2004 pentru rolul din filmul „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, de Lucian Pintilie.

În 2008, când a împlinit 74 de ani, editura Humanitas a lansat cartea „Victor Rebengiuc – Omul şi actorul”, semnată de criticul Mihaela Michailov şi jurnalista Simona Chiţan. Cartea cuprinde interviuri cu actorul, cu soţia sa, Mariana Mihuț, şi fiul, Tudor Rebengiuc.

Este căsătorit, din 1965, cu actriţa Mariana Mihuţ.

Îi urăm şi noi pe această cale, un călduros ,,La Mulţi Ani!, maestre, cât mai mulţi ani de carieră şi să ne mai bucuraţi în continuare cu aceleaşi roluri memorabile ca şi până acum!

Despre suferinţă

2012-02-09T23:56:00.001+02:00

Da, exact aşa cum spune titlul. Nu aţi suferit niciodată? Oricine trece printr-o suferinţă, mai mare sau mai mică.
Într-adevăr, adevăratele suferinţe se pot numi acelea ale oamenilor fără casă, bolnavi de o boală incurabilă, fără nicio speranţă. Alea se pot numi ,,adevărate drame".

La vârsta adolescenţei, suntem supuşi mai des şi mai mult suferinţelor de orice natură, dar în special celor din dragoste. Mulţi adolescenţi suferă mai mult sau mai puţin din dragoste, până devin maturi să-şi dea seama de anumite lucruri. Nu există persoană insensibilă în lumea asta, chiar dacă nu va recunoaşte niciodată.
Nimeni nu poate uita cum s-a îndrăgostit prima oară, ce momente a petrecut cu persoana iubită şi cât a fost de frumos... Numai o conştiinţă distrusă poate uita asemenea gânduri şi momente, orice aţi spune. În general, atunci când pierzi un lucru şi nu îl mai ai, îl regreţi şi îţi aduci aminte de el... În toate cazurile.

Acum nu mai are rost nimic... toate faptele sunt consumate şi oricine ce ar spune... nimic nu înlocuieşte acel moment când într-adevăr erai motivat să fii fericit. Unii dintre prietenii mei cei mai buni (şi am să îl şi numesc, Iulia Rădulescu, cea mai veche şi mai bună dintre prietenii mei - avem anul ăsta 19 ani de când ne cunoaştem), mi-a spus în seara asta că ,,mai bine să ai şi suferinţă în tine decât nimic"... Ceea ce m-a pus pe gânduri şi mi-am dat seama că am pentru ce merge înainte, pentru ce lupta şi pentru ce să fiu fericită (chiar dacă de multe ori, aparenţele însală).
Îţi mulţumesc sincer...

Aş vrea să postez şi la sfărşit (chiar dacă postarea asta a fost mai mult despre mine, ceea ce nu vroiam defapt) una dintre melodiile mele de suflet şi sunt convinsă că multora dintre voi li se potriveşte... O seară frumoasă! :)

Obsesie

2012-02-08T22:41:00.001+02:00

Uneori mă întreb dacă obsesiile sunt cele care mă distrug pe mine, încetul cu încetul, dacă ele sunt cele care mă seacă de viaţă aşa cum insectele sug toată viaţa din flori. Să te consumi încet pentru un ideal, pentru ceva ce nu există decât în mintea ta, să îl pui ca etalon şi să crezi în el cu o fixaţie obsesională, conştient fiind că poate nu îl vei îndeplini vreodată, este nesănătos, dar şi incredibil de dureros pentru tine, ca om, care tinzi mereu spre mai mult, spre a-ţi îndeplini la un moment dat dorinţele şi visele, spre o perioadă fericită când te vei simţi complet împlinit sufletesc, fără să-ţi mai doreşti nimic altceva. Absolut nimic.

Obsesiile se formează în timp, dintr-un nimic, dintr-un lucru pe care l-ai zărit o dată şi care nu te-a impresionat în mod deosebit, dar cumva ţi-a rămas în minte pentru a răsări deodată într-o clipă de linişte şi a-i servi minţii drept material pentru a fabula. Ai conştiinta că există, dar nu îl mai poţi găsi, sau nu mai poţi găsi forţă în tine pentru a te apropia de el. Atunci începi să te chinui, să te frămânţi şi să-ţi imaginezi. Începi să ai nevoie de acea imagine ca de un drog, deşi nu-ţi poti explica cum este posibil aşa ceva, cum de mintea-ţi acceptă asemenea decădere înjositoare.

Dar obsesiile sunt multe şi suficiente pentru toţi. Dacă ne-am ruşina de ele, am ajunge să înnebunim, căci să le ascundem ne e imposibil. Sunt parte din ceea ce suntem, din fiecare zi a noastră şi din fiecare gând, orice am spune, se leagă într-un fel sau altul de lucrul adorat cu atâta putere. Până în ziua când dispar brusc şi uităm într-o clipă motivul pentru care sufeream şi tânjeam chinuitor, în pragul disperării. Este ziua în care ajungem să ne apropiem de prima imagine, cea care ne-a lăsat acea amprentă adâncă şi dureros impregnată în suflet ca un tatuaj fixat cu ace şi sânge închegat. Este ziua în care cădem brusc din visare şi ne putem întoarce la normal, cel puţin, până la urmatoarea obsesie (sau, de multe ori, aceeaşi, fiindcă mereu revine).

Dar în acele câteva clipe de luciditate, ne întrebăm mereu - oare merită? - atâta chin, atâta dedicaţie trup şi suflet unei obsesii? Nu se poate spune. Ştim doar că atunci când o trăim, credem că noi nu o merităm îndeajuns pentru a o vedea îndeplinită.

Umbră în lumină [partea 5]

2012-02-07T12:31:00.001+02:00

Capitolul 5: Scrisoarea

Când am auzit cuvintele Hellenei am crezut că glumeşte. Nu avea cum să aibă o scrisoare de la Elisa, dacă Elisa era într-adevăr moartă.
- Hellena, hai lasă glumele proaste. Zi-mi adevărul. Ce s-a întâmplat cu Elisa?
- Sarah, ţi se pare că în momentul ăsta am chef de glume? Vii sau nu cu mine să-ţi arăt scrisoarea?
Robert m-a prins de mână şi dintr-o dată mi-a dat drumul din braţele lui. Am fost în braţele lui Robert, fostul iubit al prietenei mele cele mai bune. Oare era cumsecade să-i fac una ca asta?
Am urmat-o pe Hellena până în faţa casei ei. Era o casă mare şi luminoasă pe dinafară, dar întunecată pe dinăuntru.

- Am să aştept aici... e mai bine să...
- Haide înăuntru, nu e nimeni acasă.
Am făcut un pas speriată, după care mi-am dat frâu liber nerăbdării. Hellena m-a luat de mână şi am urcat pe scări, până la camera ei. S-a aplecat în genunchi, şi dintr-un cufăr prăfuit (sau cel puţin aşa arăta a fi) a scos o scrisoare, parcă nouă.
- Citeşte-o, sunt ultimele cuvinte ale Elisei pentru tine.
Am deschis încet plicul şi am început, cu greu, să citesc scrisoarea:

,,Dragă Sarah,
Când vei citi această scrisoare, probabil nu voi mai fi. Dar, să nu cumva să plângi. Ţi-am promis că nu te voi dezamăgi niciodată, nu? Am fost silită să scriu această scrisoare, sub privirle brutale ale ucigaşului meu, care acum e în libertate. Să ştii că ai o misiune foarte grea de îndeplinit. Vreau ca tu, Sarah, prietena mea cea mai bună să descoperi acel criminal care, poate din prea multă ură a luat viaţa cele mai bune prietene ale tale. Nu pot să-i dezvălui numele, am pistolul la tâmplă. Tot ce te rog este ca, atunci când vei citi această scrisoare să nu plângi, încă odată. Am încredere că Hellena ţi-o va da, am lăsat-o în cutia ei poştală. Te rog, fă asta pentru mine!
A ta prietenă, Elisa"

Am rămas încremenită. Elisa a fost ucisă şi silită să scrie o scrisoare, în care chiar ucigaşul o îndeamnă să scrie acele cuvinte. Nu mai puteam spune nimic, dar, i-am promis în gând Elisei că ucigaşul nu va pieri în libertate, ci sub gratiile reci ale închisorii.
- Ei, Sarah, ce vei face acum?
- Hellena, am o promisiune foarte grea de îndeplinit!

Willst du eine chokolade?

2012-02-05T21:08:00.000+02:00

,,Poţi să iubeşti un om pentru că merge pe acelaşi drum cu tine în fiecare dimineaţă sau în fiecare miez de noapte. Poţi să iubeşti mult un om învăţându-l să iubească oamenii, deci şi pe sine. Poţi să iubeşti oamenii cum nu i-a iubit şi nu-i va iubi nimeni niciodată, dar nu poţi cere nimănui să te iubească."

Nu găsesc o plăcere mai mare decât în cea a transportului public, în metrou mai ales, când, aşezată pe scaun faţă în faţă cu ceilalţi pot să-i privesc în voie, liniştită, comtemplându-le gesturile şi chipurile contorsionate de sentiment.
O privire fugară, o tresărire la simţirea ei, o fixare nervoasă, o înroşire bruscă a feţei dinspre urechi spre vârful nasului, o întoarcere tăioasă a capului...
O femeie aşezată picior peste picior, o femeie degajată descheindu-şi nasturii de la mantou şi făcându-şi vânt cu colţul de la fular, o alta întinzându-şi un picior îmbrăcat în cizma neagră şi blue jeans obosită pe podeaua murdară. Un bărbat cu mănuşile de piele împreunate în mâini, prăbuşit pe scaun cu picioarele despărţite, aruncate în bocancii negri de pe care picura zăpadă. O picătură de transpiraţie alunecând pe tâmpla umedă de care se lipesc în onduleuri întunecate fire de păr, mâini împreunate într-un gest liniştitor pe coperţile unei cărţi, mâini nervoase bătând darabana pe geamurile de la uşi.

Stau şi îmi spun că m-aş putea îndrăgosti de fiecare dintre ei, că ma pot lega de gesturi şi chipuri pe care nu le-am mai văzut vreodată, dar care ma intrigă prin natura lor neobişnuită. Şi atunci, când stau atât de aproape, îmi spun cum ar fi dacă aş putea atinge toate aceste figuri fugitive care mi se derulează în faţa ochilor lacomi ca o rolă de film. Deşi sunt lângă mine, parcă sunt departe, deoarece vin şi pleacă ca actorii de acolo, prea aproape ca să fie adevăraţi. Prea puţin ca sa îi pot cunoaşte cu adevărat, dar îndeajuns cât să îi pot iubi.
Când îi văd, mă simt ca şi cum nu aş fi, căci invizibilă sunt, aşa cum spectatorul pe scena vieţii este, privindu-i pe ceilalţi. Iubindu-i. Căci să-i iubesc e atât de uşor - uşor cum este când apleci mânerul de la geam şi laşi iarna să pătrundă înăuntru, când simţi fulgii albi şi mulţi pe obraji şi te fac să zâmbeşti. Când îi iubeşti pe fiecare în parte şi îi guşti pe buzele sărate şi îi simţi topindu-se pe piele. Atât de puţin, şi totuşi... au fost acolo. Atât de mulţi şi totuşi, îţi poti aminti pentru ce l-ai iubit pe fiecare in parte.

Aşa cum încă mai iubesc un copil care, urcând împiedicându-se pe treptele de la metrou, bălmăjea cuvinte fără înţeles, cuvinte încântătoare, gângurind a bucurie la întrebarea atât de plăcută a mamei, o nemţoaică blondă cu ciucurii căzuţi de la o caciulă veche acoperindu-i gura : "Willst du eine chokolade?"

Ştefan Iordachie - un MARE nume al teatrului românesc

2012-02-03T21:57:00.000+02:00

Astăzi, 3 februarie 2012, Ştefan Iordache ar fi împlinit 71 de ani. Cu această ocazie, m-am hotărât să postez ceva despre viaţa lui.

Ștefan Iordache (n. 3 februarie 1941, Calafat, România - d. 14 septembrie 2008, Viena, Austria) a fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film şi televiziune. A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune, şi a jucat în numeroase filme pentru marele ecran.

Ştefan Iordache şi-a petrecut copilăria în cartierul Rahova din Bucureşti, într-o familie de oameni simpli, care şi-au dorit ca fiii lor să înveţe carte. În şcoală a fost bun la matematică şi ştiinţele exacte. Studiile teatrale nu au fost prima lui alegere. A dat la Teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de admitere la Medicină. După acest eşec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În anul următor, 1959, a dat la Teatru şi a fost admis ultimul la IATC. A absolvit însă secţia de Actorie a institutului printre primii şi a avut o carieră artistică încununată de succes, până la sfârşitul vieţii. Ultimul său rol a fost Prinţul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Naţional Bucureşti.

A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog şi profesor universitar. Nu a avut copii.

Ştefan Iordache s-a stins din viaţă la 14 septembrie 2008 într-un spital din Viena. Actorul suferea de leucemie. A fost înmormântat cu onoruri militare în comuna Gruiu.

Acum, că aţi aflat câte ceva despre marele nostru regretat actor, vă las cu o melodie compusă chiar de el şi cu o voce extraordinară. Odihnească-se în pace!

Umbră în lumină [partea 4]

2012-02-02T21:41:00.000+02:00

Capitolul 4: Rutina

Eram cu moralul la pământ. Trei zile, iar Elisa nu apărea. Stăteam cu televizorul aprins în speranţa că o să se afle ceva de ea. Într-o dimineaţă rece de toamnă, după o săptămână de la dispariţia Elisei ,s-a auzit la ştiri că o doamnă care se plimba cu căţelul în apropierea parcului central a găsit o fată moartă, îngropată.

Nu puteam să mai vorbesc, să mai mănânc, să mai respir. Părinţii ei mi-au dat telefon că au mers la morgă să recunoască cadavrul. Era al Elisei. Mi s-a făcut rău. Ştiam că era doar vina mea că Elisa a murit. Sau poate că nu era vina mea, era a criminalului cu sânge rece care a omorât-o cu o aşa brutalitate. Eram terminată, distrusă. Cea mai bună prietena a mea a sfârşit aşa din cauza neglijenţei mele. Stăteam şi plângeam. Nu puteam face nimic mai mult.

- Elisa!! Ai spus că nu mă vei dezamăgi niciodată. De ce ai făcut-o acum? Pur şi simplu...de ce? Iartă-mă, dar nu voi putea veni la înmormântarea ta, nu pot să văd asta... te-am iubit, Elisa. Erai cea mai mare parte din inima mea...

Acţiunile se petreceau într-un ritm aşa de lent... Nu m-am dus 2 zile la şcoală. Când în sfărşit m-am hotărât să ies din casă, parcă şi aerul mă sufoca. Trecând pe lângă casa Elisei, îmi aminteam vremurile frumoase mâncând îngheţată sau ieşind la un suc. Ajunsă la şcoală, toţi colegii au sărit pe mine:

- Sarah, îmi pare rău! Să ştii că te compătimesc.

- Parcă v-ar păsa vouă! Nici nu ştiţi ce mult mă doare.

- Sarah, îmi pare nespus de rău! Să ştii, spuse într-un final Michelle cu o voce rece şi subţire.

- Mai scuteşte-mă! Hai, pleacă cu Dănuţ al tău şi lasă-mă pe mine în pace!

Îmi făceam loc printre ei şi mă simţeam cuprinsă de milioane de atomi sufocându-mă. Singurul care nu zicea nimic era Robert. S-a ridicat din bancă încet, cu capul plecat ,m-a prins de mână si a şoptit:

- Sarah, dacă aş putea să...

- E numai vina ta. Din cauza ta Elisa nu mai trăieşte! Dacă nu o părăseai... ar fi...

- Nu mă critica acum! E prea târziu.

Neştiind ce să mai fac, am izbucnit în plâns. Robert mi-a luat capul în palmele lui, dar nu am apucat să spun ceva, deoarece Hellena a intrat ca o furtună în clasă, peste noi doi.

- Sarah, am găsit o scrisoare de la Elisa pentru tine...

Karma

2012-01-28T23:17:00.000+02:00

Sunetul glacial al vocii tare mă înterpătrunde. Te-ai năpustit asupra mea cu reacţii bruşte. Ai gândit în locul meu, te-ai pus în pielea mea, oare ai făcut-o pentru mine? Ai un gen masochist de a vedea lucrurile, vrei să mă îngrozeşti. Ei bine, asta sunt eu. Sunt prinsă în viaţa ta iar tu mă ţii strâns. Existenţa mea a devenit comună cu a ta. M-ai întrebat de multe ori care este scopul vieţii mele, şi uite, niciodată n-am putut să-ţi dau un răspuns. Tălpile mele reci s-au obişnuit cu sudoarea frunţii tale, iar pulsul amintirilor tale s-a reglat din nou.
Privesc ochii tăi cu tot atâta preţuire cu care o făceam şi la început. Îmi plac acele priviri mincinoase care înăuntrul lor ascund un adevăr. Poate că avem nevoie de o schimbare, scrisă cu stiloul vieţii noastre. Infinitul pare mai scurt acum, poate că ar trebui să-l depăşim.

Ai intrat în viaţa mea inoportun, din injecţia curiozităţii, iar acum te simt cu totul, ai intrat în sângele meu, ar fi greu să te mai scot.
Ce poate face o privire? Pentru mine, poate face multe. Mă poate pătrunde în sufletul lui, îmi poate oglindi exact ceea ce simte. N-am fost niciodată fugară în această lume, pe care de multe ori mi-am însuşit-o. Cuvinte, cuvinte, speranţe şi vise - poate că ar trebui să trăiesc aici.

De ce visele nu sunt ceea ce par?

2012-01-27T14:28:00.000+02:00

Visele în care oamenii cu diverse dizabilităţi sunt apţi din punct de vedere fizic au schimbat teoria conform căreia visele sunt doar ecouri ale celor petrecute peste zi. Visele valorifică reprezentări mentale ale corpurilor noastre într-o manieră independentă de realitatea fizică.

,,Trebuie să fugim. După o cursă frenetică am început să merg, purtându-mi fata în braţe..." Nu contează cât de excitant este pentru cel care a visat, însă să asculţi oamenii care îşi repovestesc visele este cu siguranţă plictisitor. Dar povestiri ca aceasta, de la o persoană care s-a născut paralizată de la brâu în jos, sunt probabil mai interesante.

Asta deoarece studii recente, care au făcut vâlvă, despre visele oamenilor cu dizabilităţi pun sub semnul întrebării înţelegerea noastră cu privire la motivele pentru care visăm. Rezultatele par să sugereze că visele, pe lângă faptul că sunt un ecou ireal al vieţilor noastre din momentele când suntem treji, au o existenţă de sine stătătoare: chiar pot fi înnăscute sau pot proveni din reprezentări funcţionale integrale ale corpului nostru şi percepţii senzoriale care nu întotdeauna se potrivesc cu situaţii din viaţa reală.

Ideea că visele sunt legate de realitatea pe care o trăim – cunoscută ca ipoteza continuităţii – provine de la Sigmund Freud. Premisa de bază este că visele noastre sunt determinate de gândurile, sentimentele şi evenimentele pe care le-am experimentat de-a lungul orelor în care am fost treji, fie recent, fie anterior în trecut.

În timp ce această ipoteză nu se poate aplica pentru orice – de exemplu, de ce uneori zburăm în visele noastre – aceasta e ideea dominantă, spune cercetătorul în vise Martin Schredl de la Institutul Central de Sănătate Mintală din Mannheim, Germania. El spune că este o continuitate tematică între a fi treaz şi a visa: "Visele evocă reacţii şi emoţii specifice în interiorul celui care visează, şi acestea sunt foarte apropiate de problemele vieţii reale propriu-zise."

Pentru a explora dacă visele sunt într-adevăr o interacţiune unilaterală inversă, Alan Hobson de la Şcoala Medicală Harvard din Boston şi Ursula Voss de la Universitatea Bonn din Germania, împreună cu colegii lor, au adunat relatări ale viselor de la 4 persoane născute cu membrele inferioare paralizate (paraplegie), de la 10 persoane surdo-mute şi de la 36 de persoane apte din punct de vedere fizic acţionând ca termeni de comparaţie. Voluntarilor li s-a cerut să–şi scrie visele timp de 2 săptămâni, acordând o atenţie deosebită frecvenţei şi intensităţii mişcărilor şi experienţelor senzoriale.

Când echipa a analizat relatările viselor, a avut parte de o surpriză. Aproximativ 80% dintre relatările viselor voluntarilor surzi nu dădeau niciun indiciu despre handicapul lor: majoritatea vorbeau în visele lor, în timp ce alţi puteau să audă şi să înţeleagă limba vorbită. Relatările viselor celor care s-au născut paralizaţi au scos la iveala ceva asemănător: aceştia adesea se plimbau, alergau sau înotau, lucruri pe care nu le-au făcut vreodată în viaţa reală. Mai important, nu era nicio diferenţa referitoare la numărul unor asemenea mişcări ale corpului în relatările viselor voluntarilor cu paralizie, celor surzi şi celor apţi din punct de vedere fizic.

În iunie, un alt grup a obţinut rezultate asemănătoare. O echipă condusă de Marie-Thérèse Saurat de la Spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris, Franţa, a analizat visele a 15 persoane care fie s-au născut cu paralizie, fie au rămas paralizaţi după o leziune a măduvei spinării, şi le-au comparat cu visele altor 15 voluntari apţi din punct de vedere fizic. Relatările viselor adunate timp de şase săptămâni au arătat că toate persoanele, cu excepţia uneia cu paralizie, visau că erau activi din punct de vedere fizic şi îşi mişcau voluntar picioarele în timpul viselor. Şi oamenii cu paralizie – chiar şi aceia care s-au născut cu această dizabilitate – visau că se plimbau la fel de des ca voluntarii apţi din punct de vedere fizic folosiţi ca termen de comparaţie.

Voss recunoaşte că în timp ce este probabil ca visele oamenilor cu dizabilităţi să fie influenţate de mărturiile oamenilor apţi din punct de vedere fizic făcând ceea ce cel care visează nu poate face, ea crede că problema este mai profundă decât atât. De ce? Deoarece unii din voluntarii surdo-muţi spuneau că mai mult decât să se vadă ei înşişi vorbind în vise, ei pur şi simplu ştiau că ei erau cei care făceau acel lucru. Voss crede că asta implică faptul că "visele valorifică reprezentările membrelor şi mişcărilor care există în creier şi care sunt independente de realitatea propriu-zisă".

Totuşi, al cui este visul?

Mai mult decât reflectarea dizabilităţilor fizice, visele celor care s-au născut cu dizabilităţi se aseamănă cu cele ale oamenilor apţi din punct de vedere fizic. Iată câteva exemple:

Mă aflu într-o casă mare, frumoasă şi albă din Africa... Ferestrele sunt mari şi totul este foarte luminos. Privesc oamenii care trec pe lângă mine. Deodată apare iubitul meu. Se uită în jur şi spune: "Te voi iubi mereu." Se îndepărtează. Am înlemnit.
Persoană născută surdă şi care nu vorbeşte

Se presupunea că îmi doream să cânt în cor. Am văzut o scenă pe care erau câţiva solişti, bărbaţi şi femei... Sunt întrebată dacă vreau să cânt cu ei. Eu? Am întrebat, „Nu ştiu dacă sunt destul de talentată.” Şi deja eram pe scenă împreună cu corul. O văd pe mama, în primul rând, îmi zâmbeşte... “Ce sentiment plăcut! Să fii pe scenă şi să fii în stare să cânţi."
Persoană născută surdă şi care nu vorbeşte

“Nu eram într-un scaun de rotile, ci mergeam să dansez într-un club de noapte.”
Persoană născută paralizată

“Mă plimbam de a lungul unei plaje. Piciorul meu gol se cufundă în apă. Înaintez în ocean. Apa este foarte rece, dar nu tremur, ba dimpotrivă, este un sentiment plăcut.”
Persoană născută paralizată

Iubirile şi viaţa lui Puşkin

2012-01-26T19:39:00.000+02:00

- Comparat adesea cu Don Juan, Aleksandr Sergheevici Puskin, cel mai mare poet al Rusiei, a trait 113 povesti de dragoste. A murit tanar, impuscat intr-un duel. Focul inimii a fost stins cu un foc de arma –

Mitul sufletului rusesc a facut cariera in literatura universala. In nici o alta tara din lume nu se iubeste atat de dramatic, intre agonie si extaz, si nu se moare cu atata usurinta din dragoste. Desi este o veritabila strabunica a povestilor de iubire, Anna Karenina n-a fost intrecuta de nici una dintre stranepoatele ei literare. Zbuciumul povestii ei de iubire ramanand neegalat pana azi... Dar literatura rusa mai are un reprezentant de elita al iubirilor imposibile, intruchipat, de data asta, de un poet: Puskin. Aleksandr Sergheevici Puskin, un geniu cu o viata la fel de fascinanta, de pasionala si vie, precum toate personajele lui. Cel mai mare poet pe care l-a dat Rusia a avut o existenta involburata, stapanita de pasiunea pentru femeie, a avut parte de glorie si a trait drama exilului. Pana cand s-a casatorit, in sfarsit, cu una dintre cele mai frumoase femei de la curtea tarului, se spune ca a trait 113 povesti de dragoste. Demonii ascunsi ai pasiunilor carnale i-au subjugat intreaga viata si l-au dus la pieire. S-a nascut in ziua de 6 iunie 1799, la Moscova, intr-o straveche familie de aristocrati rusi, avand si stramosi germani, scandinavi si africani. Mama lui, Nadejda Ossipovna Hannibal, a fost nepoata lui Abram Petrovici Hannibal, un sclav african, adus cadou suveranului Petru cel Mare si care a devenit, gratie abilitatilor sale deosebite, general de armata si persoana apropiata tarului. Din acest amestec pestrit de semintii, se naste o personalitate in care se vor imbina profunzimea si sensibilitatea sufletului rus, cu pornirile patimase, aproape salbatice, ale sangelui african.

Conasul Pusca

Temperamentul vulcanic al lui Puskin s-a manifestat atat in dragoste, cat si in opera sa. Versurile sale indraznete, indreptate impotriva sclaviei, ce luase amploare in Rusia, si epigramele ironice la adresa tarului Alexandru I al Rusiei, i-au adus in scurt timp exilul. In 1820, la numai 21 de ani, dupa ce scrie poemul "Oda libertatii", tarul ordona indepartarea poetului incomod din capitala. Apropiatii il salveaza de la o deportare in Siberia, si Puskin, sub forma unui exil deghizat, este trimis ca functionar pe langa generalul Inzov, guvernatorul regiunilor din sud-estul Rusiei. Astfel ajunge in Basarabia, provincie ce se afla la vremea aceea sub dominatie ruseasca.

Aleksandr Puskin

Viata in Chisinau, o gubernie de la periferia Imperiului, atat de diferita de cea din Petersburg , fara societate aleasa, fara saloane luxoase, fara discutii politice, nu era deloc pe placul tanarului poet. Insa, in scurt timp, Puskin descopera farmecul aparte al acestei asezari. Aflat la confluenta dintre Europa si Orient, Chisinaul era un oras cu femei frumoase. Imbinarea dintre traditiile orientale, aparent exotice, si stralucirea sarmanta, europeana, a avut un efect fericit asupra femeilor din Basarabia. La vremea aceea, Basarabia, proaspat "eliberata" de rusi de sub stapanire otomana, nu era un teritoriu cu o populatie densa. Astfel, la invitatia tarului, aici sosesc oameni din mai multe colturi ale Europei: greci, nemti, bulgari, ucraineni. Moldovencele, dar si grecoaicele, "incuiate" pana de curand in iatacuri, in conformitate cu obiceiurile musulmane, facusera brusc cunostinta cu civilizatia europeana vestica, cu balurile mascate, cu romanele erotice frantuzesti, cu revistele de moda. Doamnele de la Chisinau si-au pastrat eleganta si sensibilitatea rasariteana, dar au adoptat un stil de viata modern, tipic occidental, devenind nestapanite in dragoste, patimase, uneori apropiindu-se de frivolitate.
Prin natura sa ardenta, si la cei 21 de ani ai sai, Puskin a constientizat ca, de fapt, in aceasta lume ce emana senzualitate, se afla in elementul sau. De-a lungul celor trei ani petrecuti in Basarabia, se arunca orbeste in zeci de aventuri amoroase, atragand invidia si oprobriul barbatilor. Ca o consecinta obligatorie, este implicat in tot atatea dueluri, ceea ce-i atrage si o porecla din partea moldovenilor: "conasul Pusca".

Iubiri pe malul Prutului

Prin maniere elegante, cu infatisarea sa exotica, usor negroida, si cu marea sa sensibilitate poetica, Puskin reusea sa suceasca mintile pana si celor mai cuminti domnisoare din familii nobile. La scurt timp dupa stabilirea la Chisinau, la o serata care reunise aristocratia orasului, face cunostinta cu vestitul general Raievski, eroul bataliei de la Borodino, din 1812, si cu cele trei fiice ale acestuia, Caterina, Elena si Maria. In mod firesc, Puskin se indragosteste de toate cele trei distinse domnisoare si le seduce, provocand un adevarat scandal. Maria, viitoarea printesa Volkonskaia, indragostita, la randul ei, si luptand pentru onoarea barbatului ce-o cucerise, scria in jurnalul sau: "Poet fiind, Puskin a simtit o datorie de onoare in a fi indragostit de toate femeile frumoase si tinere pe care le intalnea".

Conacul Ralli, din Basarabia

Dar scandalul a fost rapid eclipsat de unul si mai mare. Puskin pica, el insusi, de asta data, in mrejele seducatoarei Ludmila Sekora Inglezi, o tiganca recunoscuta in Chisinau pentru frumusetea ei, dar si pentru numeroasele aventuri extraconjugale. Se spune ca Ludmila, sotia boierului Inglezi, mare proprietar de terenuri, fusese cumparata de la o familie de tigani. Bruneta, cu ochii verzi si nestapaniti, il impresionase atat de profund pe poet, ca acesta uita complet ca era casatorita, ignora privirile iscoditoare ale oamenilor si sfideaza pericolul care il pandea. Fericirea lor nu dura insa prea mult. Intr-o zi, Puskin si Ludmila se plimbau nestingheriti intr-un parc din centrul Chisinaului. Intotdeauna, la asemenea intalniri era prezent si un baiat care statea de paza, ca nu cumva cei doi indragostiti sa fie surprinsi intr-o postura necuviincioasa. Chinuit de banuiala ca sotia ii este necredincioasa, Inglezi o urmarea indeaproape de cateva zile, fara insa a reusi sa aiba o dovada convingatoare. Pana in acea zi cand, turbat de gelozie, a navalit pe aleile parcului, scotocind fiecare coltisor mai ferit pentru a vedea cu ochii lui cum ii este patata onoarea. De abia reusi baiatul sa ii avertizeze pe amanti de apropierea amenintatoare a lui Inglezi. Puskin si doamna sa scapara ca prin urechile acului din calea maniosului sot, insa fusesera, totusi, vazuti. In ziua urmatoare, Inglezi o incuie in casa pe Ludmila si pleca sa se intalneasca cu Puskin, pe care il provoca la duel. Foarte orgolios si nepasator fata de propriul destin, Puskin nu rata ocazia de a se duela, s-ar putea spune, "calendaristic", astfel ca accepta imediat lupta cu Inglezi. Confruntarea sangeroasa de pe esafodul onoarei se stabili pentru ziua urmatoare. Din fericire, guvernatorul Ivan Nikitici Inzov, pe langa care Puskin lucra ca functionar, este informat si reuseste ingenios sa evite o posibila tragedie. Il pedepseste pe poet cu zece zile de arest la domiciliu, iar lui Inglezi ii acorda permisiunea sa plece pentru un an in strainatate, impreuna cu sotia sa. Negustorul intelege aluzia si accepta propunerea generoasa a guvernatorului. A doua zi, cand Puskin afla devastat despre brutala separare, Ludmila era deja departe...

Dragoste de tiganca

Se pare ca tanarul poet rus avea o slabiciune pentru femeile cu sange tiganesc. Nici nu se stinsese bine focul dragostei pentru Ludmila, ca in viata lui aparu Zamfira, tot tiganca, tot frumoasa, de care s-a indragostit la fel de patimas. A cunoscut-o in imprejurimile satului Dolna, unde se afla conacul boierului Ralli-Arbore, cu care se imprietenise si la care isi petrecea zilele dogoritoare de vara. Impreuna cu boierul, Puskin cutreiera estul Basarabiei, colinele Nisporenilor si codrii Moldovei. Intr-o zi, ajung la o satra de tigani, robi ai lui Ralli, care munceau din greu, primind ca simbrie posibilitatea de a fi liberi vara, cu conditia ca toamna sa revina la mosie. Printre puradei, la umbra unui nuc, Puskin zareste o tanara frumoasa, imbracata cu haine barbatesti, cu "sarovari" (salvari) purpurii si cu rubasca alba, brodata. Parul negru ca abanosul i se scurgea pe umeri si pe solduri, pe cap avea o caciulita de blana alba, de oaie, iar la gat o salba din monede de argint. Fata statea turceste si fuma dintr-o pipa. Indragostit la prima vedere, poetul il convinge pe Ralli sa-l lase pentru o perioada in satra.

Se spune ca ar fi trait acolo timp de o luna, din iulie pana in august, ca "invitat de onoare" in cortul bulibasei, tatal Zamfirei. Ziua se cufundau in tihna codrilor batrani, tinandu-se de mana, iar seara se asezau pe marginea unui paraias, ce acum poarta numele "Izvorul Zamfirei", privindu-se tacuti. Caci tiganca nu stia ruseste, iar poetul, nici atat, tiganeste. Povestea spune ca Zamfira, foarte iscusita la ghicitul in palma, i-ar fi prezis soarta: va lua de nevasta o femeie foarte frumoasa, dar care "nu va face nici cat cizma lui", caci ii va aduce pieirea. Dar Zamfira nu ii apartinea intru-totul lui Puskin, iubea in taina un tigan. Si intr-o dimineata, Puskin se trezi in cortul bulibasei fara iubita sa. In zadar o striga, in zadar o cauta prin locurile pe unde obisnuiau sa se plimbe. Zamfira disparuse. Iar el nu avea sa o mai vada niciodata. Dupa cativa ani, pe cand locuia la Odesa, Ralli i-a scris o scrisoare in care ii povestea ca Zamfira fusese injunghiata mortal de tiganul cu care fugise. Frumusetile Basarabiei si dragostea pentru tiganca Zamfira l-au inspirat pe Puskin sa scrie poemul "Tiganii".

Iubita cu "salul negru"

Dar muza poetului Puskin din "perioada Basarabia" nu a fost Zamfira, nici Ludmila, ci grecoaica Calipso. S-au intalnit la un bal organizat de un boier moldovean, unde grecoaica a oferit invitatilor un mic concert de chitara. Despre ea se spunea ca "avea o voce calda, fascinanta, nu numai atunci cand vorbea, dar mai ales atunci cand canta la chitara cantece turcesti".

Calipso Polichroni, despre care se zvonea prin Chisinau ca in tineretea ei timpurie fusese amanta Lordului Byron, fugise din Constantinopol dupa declansarea revoltei populatiei grecesti impotriva otomanilor, si se stabilise impreuna cu mama ei in Chisinau.

Frumoasa bruneta, Natalia Goncearova

Puskin se trezeste prins intr-o pasiune stranie pentru aceasta femeie, care nu era deloc frumoasa, dupa cum o descrie si Filip Vighel, un prieten apropiat al poetului: "Avea o statura foarte mica, cu fata lunga, cu nas mare si ochi imensi". De la inceput Puskin a indragit-o pentru simplul fapt ca era grecoaica, el fiind un sustinator entuziast al luptei grecilor de eliberare de sub turci. In acelasi timp, femeia cu voce angelica ii starnea si admiratia, caci insusi Byron fusese dezmierdat de bratele ei. Poetul ii dedica poezia "Salul negru": "Pe cand fusesem tanar si-ncrezator, trufas,/ O tanara grecoaica iubit-am patimas".
Desi ducea o viata extravaganta in Chisinau, participand la toate balurile si petrecerile, jucandu-si ultimii bani la jocurile de carti si biliard, desi era iubit si iubea cele mai ravnite femei ale orasului si se duela constant pentru inimile lor, Puskin se plictisise cumplit de monotonia provinciei. "Adio, Chisinau soios..." va spune poetul dupa trei ani de pribegie in tinuturile Moldovei, indreptandu-se catre Odesa. Nici aici, insa, nu ramane pentru mult timp, caci poetul intra din nou in conflict cu autoritatile tariste, care-l trimit in exil, de asta data in nord-vestul Rusiei, in satul Mihailovskoie, langa Pskov. Desi departe de viata intensa a marilor orase, carora le poarta un dor arzator, Moscova si Petersburg , Puskin nu duce o viata anosta. Accepta cu mare placere toate invitatiile la petreceri si serate, pentru a-si indulci viata de surghiun. Aventurile amoroase si pasiunile trecatoare se tin lant si aici. Nu putea ramane devotat unei singure femei, ca si cum geniul nelinistit al dorintelor senzuale s-ar fi razvratit impotriva-i. Acest periplu de la o amanta la alta il trudea, il chinuia si ii innegura existenta. Dar numai in aceasta zvarcolire continua se manifesta si geniul sau creator. Perioada exilurilor a fost, paradoxal, si cea mai prolifica.

Natalia... ultima iubire

In 1826, dupa ridicarea pedepsei de catre tarul Nicolae I, Puskin se muta la Moscova. In iarna anului 1828, la un bal, o intalneste pe Natalia Goncearova, o tanara de 16 ani, de o frumusete tulburatoare. Puskin se indragosteste nebuneste de ea si o cere de sotie, dar familia ei se opune. Era o "partida" aproape imposibila, care a declansat imediat multe barfe si clevetiri in cercurile inaltei aristocratii din "Palmyra Nordului", asa cum era denumita capitala Rusiei. Mult mai tanara decat Puskin, de o frumusete covarsitoare, bruneta, cu ochii verzi si un profil de statuie antica, Natalia nu parea deloc potrivita pentru poetul flusturatic, a carui reputatie era deja prea bine stiuta. Aproape trei ani s-a luptat cu refuzul constant al familiei Goncearov, pana cand tatal isi da, intr-un final, acceptul.In 1831, dupa nenumarate escapade amoroase, Puskin se insoara cu Natalia Goncearova. Dupa cum noteaza in controversatele "Insemnari de taina", Natasa este a 113-a iubita a sa si, poate, ultima.

Se spune ca inainte de ziua nuntii, in ultimele zile de burlacie, Puskin s-ar fi dus la una dintre fostele sale iubite, tiganci. "Ma insor, dupa cum ai auzit. Canta-mi ceva sa-mi alungi umbra de tristete si sa-mi poarte noroc". Tania si-a luat vioara si i-a interpretat o piesa atat de trista, ca Puskin a izbucnit in lacrimi, ingropandu-si capul in palme. Tiganca s-a oprit uimita si l-a intrebat ce s-a intamplat. "Cantecul asta m-a sfasiat. Anunta o mare tristete, nicidecum bucurie".

Desi casatoria lor parea una fericita, Natalia dand nastere la patru copii, pentru Puskin aceasta perioada este una de grele incercari, de amaraciuni si deceptii. Desi nu se mai afla sub pedeapsa exilului, poetul este indeaproape urmarit, opera cenzurata, calatoriile limitate. Ultimii ani ai existentei sale involburate sunt marcati de griji materiale si de o atitudine ostila din partea oficialitatilor, sunt ani de insingurare sufleteasca. Se refugiaza pentru o perioada in oraselul Tarskoe Selo (Satul Regal), unde traieste linistit cu Natalia. Nu pentru mult timp insa, caci are nenorocul ca familia imperiala sa-si mute resedinta tot acolo, pe timp de vara. Sotia poetului, femeie de o frumusete rara, admirata de toti barbatii, i-a placut tarului in mod deosebit. Pentru a o avea in preajma, ii ofera lui Puskin o slujba la Curte. Atributia de istoriograf al Curtii imperiale era mult prea neinsemnata, fiind umilitoare pentru marele poet. "Tarului nu i-a convenit ca nu am primit cu umilinta si recunostinta rangul meu. Pot fi supusul imparatului... dar sluga si mascarici nu voi fi nici imparatului ceresc", scria in jurnalul sau. Astfel, se poate spune ca tarul impuscase doi iepuri deodata: il avea sub supraveghere stricta pe incomodul poet si se bucura de prezenta frumoasei sale sotii.

Puskin si Natalia. Statuie pe strada Arbat din Moscova

Nefericirea lui Puskin atinge apogeul in 1834, cand la Sankt Petersburg isi face aparitia un ofiter francez, Georges d'Anthes. Frantuzul nu era orisicine, ci fost senator, ce frecventa cercurile diplomatice de la Moscova si Petersburg , ajungand astfel protejat al baronului de Heeckeren, ambasadorul Tarilor de Jos in Rusia. Cu trasaturi fine, inalt, impunator, in uniforma regala, d'Anthes devenise atractia balurilor din Petersburg si barbatul visurilor mai multor doamne din inalta societate. Natalia se simte atrasa de chipesul locotenent francez si intre cei doi se stabileste o legatura puternica, desi platonica. Din scrisorile lui d'Anthes catre baronul Heeckeren reiese ca, desi cei doi facusera o pasiune nebuna unul pentru celalalt, intre ei nu existase niciodata o relatie intima. "Ea s-a dovedit a fi mult mai puternica decat mine. De peste 20 de ori mi-a cerut sa am mila de ea, de copiii ei, de viitorul ei, si in acele clipe era frumoasa ca un inger coborat de pe cer... si a ramas pura, fidela sotului ei". Dar zvonul facea deja inconjurul saloanelor, ajungand pana la urechile lui Puskin.

Foarte plauzibila este teoria pe care unii istorici o sustin, potrivit careia legatura celor doi a fost "inflorita" si apoi raspandita, spre deliciul cercurilor inalte, de catre autoritatile tariste, tocmai pentru indepartarea poetului. Se stia prea bine faptul ca Puskin era un barbat extrem de gelos, navalnic si orgolios, si nu ar fi suportat o asemenea jignire cumplita. Asteptarile lor au fost confirmate. La primirea unei scrisori anonime cu caracter ofensator, care facea referire la infidelitatea sotiei sale, Puskin il provoaca pe d'Anthes la duel. Acesta cere un ragaz de 15 zile, timp in care, pentru a alunga orice indoiala, se casatoreste cu sora Nataliei, Ecaterina.

Ultimul duel

Conflictul celor doi ramane insa deschis si, in februarie 1837, poetul ii adreseaza cumnatului sau o scrisoare dura. Ca raspuns, d'Anthes il provoaca la duel.

Adrian Volkov. Ultimul glont al lui Puskin

Dimineata zilei de 8 februarie era mai mohorata decat toate celelalte de pana atunci. O ceata groasa se asezase peste padurea de pe malul paraului, ce purta, parca, un nume predestinat, Ciornaia Recika (Paraul Negru), acolo unde doi barbati aveau sa infrunte moartea in numele onoarei si al dragostei. Conditiile duelului, stabilite de trufasul Puskin, au fost pe viata si pe moarte, si nu dadeau adversarilor nici o sansa de supravietuire, datorita distantei foarte mici de la care se tragea. "Eu nu am o dorinta limpede de a muri, dar ma comport ca si cum as cauta moartea cu toate puterile", scria poetul in "Insemnari de taina".
Pe cararuia ingusta, inzapezita, la o distanta de 20 de pasi unul de celalalt, se aflau Puskin si d'Anthes. Secundantul da semnalul. D'Anthes trage primul. Puskin cade. Toti se reped catre el, chiar si adversarul. Desi ranit, cere rivalului sa se intoarca la locul sau, trece peste durerea cumplita provocata de rana din stomac si trage.D'Anthes cade si el, insa nu este ranit decat in mana.

Ranit, Puskin e dus pe brate acasa

Grav ranit, Puskin a fost transportat pe brate, de catre secundanti, la locuinta sa din centrul capitalei. Medicii insa nu i-au dat nici o sansa: rana era fatala. Dupa doua zile de agonie, Puskin moare, pe 10 februarie 1837, la ora 14.45. Ceasornicul din camera poetului a fost oprit de prietenii sai exact la ora mortii. Asa a ramas incremenit pana astazi. Pentru frumoasele sale poezii de dragoste, cat si pentru curajul cu care incriminase regimul despotic al tarului, Puskin era deja considerat poetul neamului. Vestea mortii sale s-a raspandit cu repeziciune, iar strada pe care se afla casa lui s-a umplut de o mare de oameni. Autoritatile erau vadit ingrijorate de o posibila demonstratie antitarista. Astfel, in mare taina, din ordinul lui Nicolae I, sicriul este ridicat in miez de noapte, ascuns intr-o troica si dus la Mihailovskoie. Acolo, Puskin va fi ingropat langa mama sa, in zorii zilei.
Astfel s-a stins cel mai mare poet al Rusiei. In focul dragostei. Sub focul unui pistol. Dincolo de moarte, ramane in memoria omenirii nu doar prin versurile sale care se inscriu in patrimoniul literaturii universale, ci si prin felul nebunesc in care a celebrat dragostea si viata.

Seara de teatru. "Oscar şi Tanti Roz"

2012-01-25T23:25:00.001+02:00

În seara asta am fost din nou la teatru. De data asta am văzut una dintre cele mai bune piese (după părerea mea) pe care le-am văzut până acum.

Oscar şi tanti Roz după Eric Emmanuel Schmitt, dramatizarea şi regia Chris Simion, scenografia Adina Mastalier, cu: Oana Pellea (Tanti Roz), Marius Manole (Oscar), Antoaneta Cojocaru (Peggy Blu), Cristina Cassian (Bacon). Teatrul Bulandra.

Actorii au reuşit să transforme universul lui Oscar într-un spectacol cald şi frumos despre suflet, viaţă, Dumnezeu. Melodramaticul se pierde între minuţiozitatea gesturilor lui Marius Manole atunci când construieşte un Oscar de 10 ani temător, jucăuş, ezitant în mişcare, mirat de reacţiile oamenilor mari. Marius Manole îşi împrieteneşte personajul cu Dumnezeu folosind tonalităţile cele mai fireşti cu putinţă.

Patetismul este camuflat cu mult talent de Oana Pellea care îi dă lui Tanti Roz accentele potrivite de umor şi aparentă nepăsare atunci când vorbeşte despre moarte şi Dumnezeu. Peggy Blu devine la Antoaneta Cojocaru o prinţesă delicată care reuşeşte să transmită emoţie fără să se sprijine pe replici, ci doar pe mimică şi frânturi de dialoguri. Apariţiile năstruşnicului Bacon (construit şi el impecabil de Cristina Cassian) aduc un respiro în povestea tristă despre iubire şi nedreptate.

Adina Mastalier desenează un univers în alb cu accente pastelate în care se poate respira, iubi, în care drumul către Dumnezeu este posibil. Camera, ferestrele, uşile sunt supradimensionate pentru a putea accepta cu mai multă uşurinţă convenţia actorilor maturi care interpretează nişte copii.

Spectacolul începe pe întuneric, când Oscar şi Bacon îşi fac curaj să înfrunte posibilele fantome care s-ar putea ascunde prin spital. Intensitatea luminii creşte spre finalul spectacolului, când lui Peggy îi reuşeşte operaţia şi poate pleca spre casă, iar Oscar se împrieteneşte cu Dumnezeu.

Mergeţi să vedeţi spectacolul de la Bulandra. Nu e un spectacol comod… şi asta nu din cauza lui Oscar, a lui Peggy şi a lui Bacon, ci pentru că e vorba despre fiecare dintre noi, despre cât de puţin trăim, cât de puţin vedem, cât de rar încercăm să ne împrietenim cu Dumnezeu, despre cât de greu găsim oameni frumoşi pentru care merită să trăim frumos.

Şi încă ceva… Să priviţi cu sufletul acest spectacol, să ascultaţi cu inima şi să vă ştergeţi lacrimile cu gesturi mici, în linişte, pentru că Oscar, înainte să moară, a scris pe o pancartă de la capul patului că ,,numai Dumnezeu are voie să îl trezească".

Citind povestea lui Oscar şi a lui Tanti Roz, m-am temut că spectacolul montat pe scena Teatrului Bulandra ar putea să cadă în melodramatic şi patetism. Temerile porneau din emoţionanta poveste a lui Schmitt – un băieţel de 10 ani bolnav de cancer, însoţit în ultimele lui zile prin viaţă de o infirmieră care îl îndeamnă să trăiască 10 ani în fiecare zi din cele 12 câte i-au mai rămas până la moarte şi să alunge singurătatea trimiţând scrisori către Dumnezeu. Viaţa lui se colorează cu iubirea pentru Peggy Blu – fetiţa albastră din cauza unei boli grave – şi cu ciondănelile cu Yves, poreclit Bacon pentru că în urma unei arsuri spatele lui arăta ca o bucată de şuncă prăjită.

Înţelegând iubirea... [psihologie]

2012-01-25T14:00:00.002+02:00

Şi acum... ce am găsit eu în caieţelul meu... Un mic fragment despre iubire din punct de vedere al psihologilor:

,,Mereu mi-am rezolvat problemele cu ajutorul psihologiei, în cele mai multe cazuri creându-mi propriul set de teorii. Ajunsesem într-un punct al vieţii mele în care eram implicat într-o relaţie intimă ce părea să nu mai funcţioneze aşa cum sperasem.
Nu înţelegeam din ce motiv. M-am documentat în legătură cu psihologia iubirii, însă ce am citit nu se adresa direct problemelor pe care le aveam. Acela a fost momentul în care subiectul mi-a dat de gândit. Mai exact, ce este dragostea şi care sunt elementele ce conduc la succesul sau eşecul ei?

Rezultatul deliberărilor mele, bazat pe lucrările altora precum Ellen Berscheid, Elaine Hatfield, Zick Rubin sau George Levinger, a fost teoria triunghiulară a iubirii. Conform acestei teorii, dragostea are trei componente: intimitate, pasiune şi angajament, iar diferite alăturări ale acestor elemente generează diverse tipuri de iubire.

Intimitatea, luată singură, înseamnă a plăcea; pasiunea înseamnă obsesie; intimitatea alăturată pasiunii înseamnă dragostea romantică; intimitatea şi angajamentul unite reprezintă un parteneriat armonios; pasiunea şi angajamentul înseamnă dragostea oarbă; intimitatea, pasiunea şi angajamentul constituie dragostea desăvârşită sau completă.

Am creat mai târziu scale ce studiază alcătuirea iubirii şi am publicat date ce dovedesc validitatea măsurătorilor. Teoria, aplicată asupra propriei mele relaţii, a clarificat ce era în neregulă. Relaţia a luat sfârşit într-un final. În acest moment al vieţii mele am norocul să fiu implicat în cel mai frumos mariaj pe care şi l-ar putea dori cineva şi, după o căutare îndelungată, am descoperit dragostea desăvârşită, atât de mult căutată."

Cam asta ar fi ce spune un profesor de psihologie al universităţii Oklahoma State University...

Bârfa determină modul în care vezi lumea [psihologie]

2012-01-25T13:33:00.001+02:00

Fiindcă tot am studiat în ultimul timp funcţionarea imaginii în creierul fiecăruia dintre noi, am decis să scriu şi o mică postare despre cum determină bârfa modul nostru de a vedea lumea. Iată deci cum stau lucrurile:

Dacă dobândeşti o reputaţie proastă, o să fii observat. Această afirmaţie aparţinând înţelepciunii populare ar putea deveni un fapt ştiinţific verificabil, întrucât o nouă cercetare indică faptul că oamenii chiar preferă să-i privească pe cei cu o reputaţie proastă.
Cercetătorii de la Universitatea Northeastern au decis să testeze modul în care bârfa ne afectează modul în care privim lucrurile, prin intermediul a ceea ce numim rivalitate binoculară, adică o probă în care în faţa fiecărui ochi apare câte o imagine, iar privitorul alternează imaginea asupra căreia se concentrează. Această alternare, precum şi durata pentru care privitorul rămâne concentrat asupra fiecărei imagini sunt lucruri de care el este conştient, dar asupra cărora nu deţine într-adevăr controlul. În general, creierul va trece de la o imagine la alta la fiecare câteva secunde.

Cercetătorii au luat 66 de voluntari şi le-au prezentat fotografii ilustrând treizeci de feţe, fiecare fiind asociată cu un enunţ ce descria un comportament social. Aceste comportamente erau pozitive, negative sau neutre, incluzând totul de la a ajuta o bătrână să traverseze strada şi până la a arunca în cineva cu un scaun. Apoi voluntarilor li s-a arătat fiecare dintre imagini în cadrul testului rivalităţii binoculare, împreună cu imaginea unei case, astfel încât ochii lor treceau de la faţă la casă.
Pentru a determina la care imagine se uitau, voluntarii apăsau nişte butoane indicând asupra căreia din ele se concentrau în acel moment. Cercetătorii au descoperit că durata petrecută privind imaginile cu feţe era semnificativ mai mare în cazul acelora asociate cu o descriere negativă. Studiul sugerează că creierele noastre sunt predispuse să se concentreze asupra lucrurilor pe care le asociem cu un comportament negativ, lucru ce are poate o logică – faptul de a fi atent la oamenii care ar putea constitui o ameninţare este un bun mecanism pentru supravieţuire.

Ceea ce e interesant în mod deosebit este faptul că aceste feţe erau ale unor oameni pe care voluntarii nu îi văzuseră cu adevărat făcând ceva rău – ei erau cel mai probabil conştienţi de faptul că acele scenarii erau doar ipotetice şi totuşi această asociere relativ slabă între un comportament negativ şi anumite feţe le-a făcut creierele să fie mai interesate de acei oameni. Unu la zero pentru puterea bârfei, presupun.

Un sfat înţelept şi un gest frumos

2012-01-23T14:56:00.000+02:00

Acum douăzeci de ani, lucram ca taximetrist ca să mă întreţin. Într-o noapte, când am ajuns la o comandă la 2:30 AM, clădirea era în întuneric, cu excepţia unei singure lumini la o fereastră de la parter...
În asemenea circumstanţe, mulţi taximetrişti ar claxona o dată sau de două ori, ar aştepta un minut şi apoi ar pleca, dar am văzut prea mulţi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport.

Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la uşă. Deci, am mers şi am bătut la uşă.
- Doar un minut! răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă.
Auzeau ceva tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani, stătea în faţa mea. Purta o rochie colorată şi o pălărie mare cu o panglică de catifea prinsă pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii '40. Lângă ea era o valiză mică, de nailon. Apartamentul arăta de parcă nu ar mai fi locuit nimeni acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearceafuri.
Nu găseai niciun ceas pe perete, niciun bibelou sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colţ era un panou plin cu poze protejat de un suport de sticlă.

- Ai putea să-mi duci bagajul până la maşină? spuse ea.
Am dus bagajul în maşină şi apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitate.
- Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată.
- Oh, eşti un băiat aşa bun!, spuse ea.
Când am urcat în maşină, mi-a dat o adresă şi apoi m-a întrebat:
- Ai putea să conduci prin centrul oraşului?
- Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu.
- Nu contează, spuse ea, eu nu mă grăbesc, acum mă duc la azil...
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori...
- Nu mi-a mai rămas nimeni din familie, continuă ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp...
În tăcere, am căutat ceasul de taxare şi l-am oprit.

Pentru următoarele două ore am condus prin oraş. Mi-a arătat clădirea unde odată ea lucrase ca operator de lift. Am condus prin cartierul unde odată ea şi cu soţul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă care, odată, fusese o sală de bal unde obişnuia să meargă la dans pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în faţa unor clădiri sau colţuri de stradă şi să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere. Cum s-a arătat la orizont prima rază de soare, mi-a spus:
- Sunt obosită, hai să mergem.
Am condus în tăcere spre adresa care mi-o dăduse. Era o clădire ieftină, o casă mică, cu un drum de parcare care trecea sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenţi şi concentraţi asupra fiecărei mişcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză până la uşă. Femeia fusese deja aşezată într-un scaun cu rotile.

- Cât îţi datorez? M-a întrebat ea în timp ce-şi căuta portmoneul.
- Nimic, am zis eu.
- Dar trebuie şi tu să te întreţii...
- Nu vă faceţi griji, mai sunt şi alţi pasageri, am răspuns eu.
Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat şi am îmbrăţişat-o. Ea m-a strâns cu putere.
- Ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie... Mulţumesc!
I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii. În spatele meu, o uşă se închisese. Era sunetul de încheiere al unei vieţi. N-am mai luat alţi pasageri în tură în ziua aceea. Am condus pierdut în gânduri, de abia dacă mai puteam vorbi.
Ce-ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios, sau unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura? Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda sau doar să claxonez o dată şi să plec? Uitându-mă în urmă, nu cred că am făcut ceva mai important în toată viaţa mea.

Suntem tentaţi să credem că vieţile noastre se învârt în jurul unor lucruri măreţe. Dar adesea aceste momente măreţe ne iau prin surprindere - frumos împachetate în ceea ce alţii ar considera ceva neînsemnat.
Oamenii s-ar putea să nu-şi amintească exact ce ai făcut sau ceea ce ai spus, dar întotdeauna îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă! Viaţa aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea la care speram, dar cât timp suntem aici putem să dansăm.
În fiecare dimineaţă când deschid ochii, îmi spun: ,,ziua aceasta este o zi specială!"
Amintiţi-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta este singurul spectacol pe care îl jucăm. Tratează oamenii în felul în care ai vrea tu să fii tratat!

Puţin cam... imposibil

2012-01-22T21:58:00.000+02:00

Totul mi se pare atât de crud, liniştitor şi fără sens! E o lume pe care eu, de la o vreme nu o mai înţeleg. Până şi prietenii în care eu am încredere mă fac să sufăr şi nu înţeleg rostul fiecărui cuvânt pe care îl aruncă asupra mea. Păstrez un chip monoton, dar în adâncul meu sufletul plânge. Parcă aş vrea să mă dezlipesc de tot ceea ce mă înconjoară şi să păşesc spre un nou EU. Nu mai pot continua acest spectacol ieftin, părăsindu-mi de fiecare dată cunoştinţa, aruncându-mi lacrimi reci ucise pe asfalt. Nu lacrimile îl fac pe om, ci reflectă doar suferinţa că s-a săturat de badjocură şi chipuri mincinoase.

Uneori nu pot să înţeleg: comparaţia mă dezlipeşte în milioane de bucăţi, rupte din mine. Întotdeauna a trebuit să existe comparaţia în viaţa mea? De ce? De ce tot timpul vor să fiu altcumva, deşi eu nu fac altceva decât să fiu EU? Totul e atât de schimbător şi am impresia că mă învârt într-un cerc înlănţuit de aparenţe. Întrebări fără sens îmi invadează sufletul măcinat de tot ceea ce există în jurul meu.
Nu pot să fiu altcumva decât sunt. Nu pot să afişez, să expun alte sentimente, alte cuvinte decât cele pe care eu le deţin. Mi-au sfăşiat inima, bucurându-se de fiecare părticică... acum aparţine lor.

Seara de teatru. "Portretul Doamnei T"

2012-01-21T22:54:00.000+02:00

Astăzi am fost la teatru. Mi-am propus ca de acum înainte când merg la teatru să scriu şi o mică postare ca impresie pentru voi şi ca recomandare. Mie una mi se umple sufletul de bucurie când merg la teatru, mă deconectez de lumea înconjurătoare şi trăiesc odată cu personajele. Este un sentiment minunat!
Astă seară am văzut piesa ,,Portretul Doamnei T" la Teatrul Mic în regia Lianei Ceterchi şi în distribuţia doamnei Olga Tudorache şi a lui Lucian Nuţă.

M-a impresionat foarte mult această piesă. Pe scurt, am să vă spun că este vorba de viaţa unei actriţe, doamna T, care ajunsă la vârsta a treia, este contactată de către ,,un necunoscut" pentru a i se picta portretul. De la bătrâna ursuză care se părea a fi la început, pe parcurs a devenit o bătrânică simpatică, dornică de a-şi povesti întâmplări din viaţă. Aceasta este piesa pe scurt. Dacă totuşi v-am trezit interesul, vă puteţi duce la teatru să o vedeţi pe minunata doamnă Olga cum interpretează acest rol care, după părerea mea i se potriveşte ca o mănuşă.

E întuneric. Se aude Leonard Cohen şi un sunet uşor de baston. Doamna T intră, se aşază pe fotoliu, îşi toarnă whiskey într-un pahar şi se lasă ,,vrăjită" de muzică. Sună la uşă. Mult, insistent. A venit un tânăr domn să îi facă portretul. De aici dialogul spumos, naturaleţea interpretării şi vocea de neegalat a marii actriţe te pătrund şi-ţi dau senzaţia că priveşti pe gaura cheii o scenă din sufrageria doamnei Olga Tudorache.

„Portretul Doamnei T“ este a treia piesă scrisă de Ana-Maria Bamberger pentru Olga Tudorache, după „Noiembrie“ şi „Peşte cu mazăre“ - piesă care se joacă la Teatrul Metropolis.

„O potrivire de dincolo de ceea ce poţi explica simplu în cuvinte şi care nu încetează să ne mire, uneori cu oarecare spaimă, dar, mai ales, cu mereu surprinzătoare bucurii“, spune Bamberger despre colaborarea cu marea actriţă. Olga Tudorache e de aceeaşi părere, iar de data aceasta nu s-a mai simţit într-un rol. „Piesa aceasta este cu adevărat povestea mea. Nu am jucat nicio clipă un personaj pentru că nu era nevoie“, mărturiseş te Doamna T, îndemnându-i pe cei care vor să ştie ceva despre ea să vină s-o vadă jucând.

Umbră în lumină [partea 3]

2012-01-21T01:02:00.001+02:00

Capitolul 3: Pericol

În ziua aceea pot să spun că m-am simţit mai mult decât oribil. Aveam sentimentul că atunci când Robert venise la mine, făcusem totul ca o trişoare. Şi de ce? Ca să-i satisfac nevoile prietenei mele. Trecuseră două săptămâni de atunci, iar eu parcă pierdeam din dragostea care o aveam faţă de Robert, în timp ce Elisa putea să spună că era cea mai fericită. Era împreună cu Robert, mai îndrăgostiţi ca niciodată.

Într-o după-amiază mohorâtă am primit un telefon care m-a şocat. Era de la Elisa, părea distrusă. Ne-am dat întâlnire pe un câmp din apropiere şi m-am grăbit cât de repede posibil. Ajunsă în parc, am văzut-o pe Elisa singură, neliniştită şi tristă.

- Salut, Sarah! Ce bine că ai venit! Am atâtea să-ţi povestesc!

- Elisa, ce e? S-a întâmplat ceva?

- Sarah, m-am despărţit de Robert.

- Dar de ce?

- Ascultă-mă Sarah... Hellena m-a ameninţat că dacă o să mai fiu cu Robert, o să am mari probleme. Şi nu ştiu, părea să vorbească foarte serios.

- Las-o-n colo Elisa! De când te iei tu după prostiile Hellenei? Ştii că nu vorbeşte serios.

- Atât vroiam să-ţi spun. Ne vedem mâine la şcoală, bine?

- Elisa, ai grijă de tine...

- Ţi-am spus, n-o să te dezamăgesc niciodată.

Ne-am luat rămas bun. M-am îndreptat spre casă neliniştită, aveam un sentiment straniu. Pe chipul Elisei se citea o întristare, o apăsare. Când am ajuns acasă am sunat-o dar nu răspundea. I-am dat 40 de SMS-uri, dar inutil. A doua zi la şcoală nu a fost prezentă la nicio oră şi nu a venit nici la întâlnire dimineaţa. Ceva se întâmplase. Simţeam asta.

A treia zi am primit un telefon de la părinţii Elisei. Era dispărută de trei zile, iar eu mă simţeam vinovată. Ce puteam să le spun? M-am întins în pat şi mă uitam în gol. Prietena mea era dispărută, iar eu stăteam cu mâinile în sân fără să fac nimic. Nu puteam bea şi înghiţi nimic. Unde era Elisa?...

Ce este viaţa şi cum o percep eu?!

2012-01-17T20:35:00.000+02:00

Viaţa - cel mai frumos dar, cea mai frumoasă carte. Este o cale lactee a fiecăruia, care începe cu un punct şi se conturează până ce... se sfârşeşte. Viaţa este acel şirag de perle albe, care este frumos, dar uneori strânge şi apoi se rupe. Eu văd viaţa un dar de la Dumnezeu pe care nu îl putem refuza.
Şi nu înţeleg un lucru... de ce unii oameni şi mai ales atâţia tineri, aleg să şi-o ia? Ea trebuie trăită pas cu pas, secundă cu secundă, până la ultima clipă când toţi suflăm uşuraţi şi spunem că aici s-a sfârşit...

Dar nu toţi suflăm uşuraţi... oamenii care mor în accidente sau cei care mor în moarte cerebrală, nu pot spune aceste cuvinte. Viaţa are şi părţi bune şi părţi rele, uneori ne aduce atâtea bucurii încât nu mai ştim cum să ţopăim de fericire, iar alteori tristeţi din care greu ne revenim. Niciodată nu aş mai încerca să-mi iau viaţa, e cel mai preţios dar din lume.
Şi dacă vom fi batjocoriţi şi ceilalţi ne resping, Dumnezeu nu va lăsa lucrurile niciodată aşa. Se întoarce roata, iar noi vom fi mai avantajaţi dacă nu alegem să ne răzbunăm. Pentru ce răzbunare? Răzbunarea numai rău aduce, pentru că există roata vieţii şi Cineva acolo sus ne vede şi ne urmăreşte fiecare clipă.

,,Am crescut. Acea fetiţă cu codiţe drăguţe în vârful capului a crescut. Acea fetiţă care credea că toată lumea îi vrea binele, şi-a dat defapt seama că ceilalţi o urăsc mai tare decât credea. Fetiţa care credea că toată lumea e a ei şi care fugea ore-n şir după un fluture, şi-a dat seama că ea e o insectă faţă de ceilalţi. Acea fetiţă care credea că e o prinţesă şi stătea ore-n şir şi se juca cu păpuşile, a dispărut. Dar de ce? De ce voi vreţi totul, dar nu daţi nimic în schimb? De ce mi-aţi năruit visele când le puteam trăi? Dar degeaba, răul a fost făcut. Un copil inocent, care nu vroia decât să-şi trăiască copilăria..."

Tatuaj. Let it be.

2012-01-15T21:39:00.002+02:00

Da, poate că azi am pierdut. Ce, credeai că ai învins? Nu, e doar o situaţie de moment. Insula pe care m-ai refugiat e doar o mică parte din ceea ce simt eu acum. Calea Lactee e prea mare pentru a visa. Aşa cum păsările pleacă într-un timp, e şi timpul meu să mă refugiez departe. Visele sunt numai vise care te înşală, poate chiar te trag în jos, rămâi prins în lanţuri grele. Poate că am pierdut tot, dar nu m-am pierdut pe mine.

De ce aş putea să mă folosesc de cuvinte fără rost, încercând să le aşez într-un jurnal de iluzii? Dar nu îmi voi tăia şi această şansă: să am vise reale. Un strop de fericire valorează mai mult decât orice.
Aş putea să îmi iau o mască, sau sunt făcută pentru a îndura totul aşa cum alţii vor să o facă?
Dacă te-ai pune în locul meu, poate c-ai înţelege. Dar, noaptea nu e o stare de spirit, e doar întunecimea zilei, care are două feţe. Vorbele şi faptele sunt cu totul diferite, dar contează cum le foloseşti.

Te-ai gândit vreodată cum e să ai un tatuaj pe inimă? Cum e să porţi pe cineva în inima ta? Eu da, am o grămadă de tatuaje, fiecare cu un alt moment, dar cel mai important tatuaj eşti tu... te port zilnic în gândurile şi în inima mea. Am tatuaje în minte prima dragoste adevărată. Asta înseamnă să ai un tatuaj, nu îl vezi, dar îl simţi cum te apasă şi îţi reaminteşte de acel cineva zilnic...
Mă trezesc tot mai obosită în fiecare dimineaţă, fericită după un vis nedevenit realitate, cu speranţă, dar tristă pe dinăuntru, cu gândul şi sufletul la tine.
Un tatuaj care spune ,,mai rămâi... hai să trăim împreună până la capăt..."

Confident al vieţii

2012-01-13T23:25:00.003+02:00

Într-o cameră plină de obiecte care mai de care mai interesante, deşi totul e colorat, lumea mea e doar în două culori simple: alb şi negru. Culorile însemnând că eu sunt propriul meu confident şi totuşi aş vrea să mărturisesc tot adevărul din lume..dar nu o pot face. Dacă aş putea, să îl spun... să scuip acea bucată de hârtie scrisă de zeci de persoane în mine... cu siguranţă aş face-o. Dar, din păcate, pe nimeni nu mai interesează acest lucru. Suntem presaţi de căldură, mulţi dintre noi chiar leşină, dar nimeni nu se gândeşte să deschidă geamul. Privim în reflecţia lumii, cum totul se sufocă prin mâinile noastre.

Deşertul nostru devine din ce în ce mai sec, cu mâinile uscate ne aşezăm şi privim cum nisipul se scurge uşor şi iar luăm în palme nisip, dar cel mai probabil vom rămâne doar cu o urmă intensă şi murdară, deoarece l-am ţinut în mâinile noastre. Lumea dintre mine şi eu devine din ce în ce mai limpede, deşi lumea dintre eu şi tu devine din ce în ce mai tulbure. Nu mă sperii să înfrunt viitorul, pentru că în fiecare zi o fac, pentru că viitorul meu e unul de pe azi pe mâine. El mi-e scris, e făcut pentru ca eu, persoana mea să reziste în el. Ştiu că acele stele care cad, nu pier, ci se îndreaptă spre un alt cer.
Şi dacă am privi lumea imaginar, ce ar fi? Dacă am trăi într-o lume în care toate ar fi bune, oare nu ar mai exista şi o parte din acel rău? E bine ca noi să ne avem pe noi confident, pentru că dacă spui tot ce ai de spus despre tine, cu siguranţă şi lumea va face la fel. Adevărul nu poate fi scos tot timpul la iveală, şi nu tot timpul se va face dreptate, dar totuşi speranţa nu va muri niciodată, iar optimismul nu ne va trăda, orice i-ai spune, el te va ajuta să mergi mai departe!

Crezând că toate uşile mi se vor deschide, am bătut cu drag la fiecare, în speranţa ca măcar două să-mi fie deschise. În schimb, niciunul nu s-a oferit să facă acest gest, să deschidă o uşă. Prea complicat pentru ei. Iar acum, acum mă roagă să vin înapoi. Pentru ce? De ce? Prefer să stau departe...departe de omenire, departe de ei. În sufletul meu fragil, acea speranţă, licărire, a căpătat o formă şi un sens aparte şi mereu am învăţat din greşeli. Am învăţat că, acolo unde nu îţi e locul, nu te poţi face bine plăcut sau dorit. Dar, cel mai bine e să priveşti un viitor mai bun, o speranţă de optimism care, desigur mai târziu te va ajuta să ai mai multă încredere în tine, faţă de câtă ai avut până acum.
Uneori chiar nu merită să faci nimic în favoarea lor, dar... trebuie încercat, pentru a preveni o greşală pe mai târziu. Sufletul nu poate fi expus, de aceea plânsul e întotdeauna util, la fel ca şi zâmbetul care nu costă nimic, dar e prea greu pentru unii de afişat. Oare, dacă zâmbetul ar costa o avere, câţi dintre noi am zâmbi fals, doar pentru a câştiga ceva ce nu ni se cuvine? Mereu am căutat asta: să ne întoarcem capul, dar numai după acele defecte, care în lumea noastră sunt considerate calităţi.

Speranţa nu trebuie să fie distrusă niciodată, ea ne mai ţine în viaţă. Încrederea, probabil că mereu va fi atacată de către umbrele pe care le purtăm cu noi. Răbdarea poate fi un punct important, un accent care oferă speranţă pe mai departe.
Şi acum, dragă cititorule, fiindcă tot ai ajuns la finalul postării, îţi mulţumesc că ţi-ai făcut timp să citeşti şi îţi las o melodie superbă, care mie îmi umple sufletul de fiecare dată când o ascult....

Realitate? Există! Adevărul? Nu există!

2012-01-12T20:52:00.000+02:00

Hm, ai dat de ea! Foarte bine, păstreaz-o! Ce bine c-am scăpat de ea şi de gunoi! Ştii doar cum se spune... ,,gunoiul unuia poate fi comoara altuia". Se pare că-ţi şi place. O să te invadeze cu mirosul ei îmbietor după care se va pierde în zare. Cine ştie, poate totuşi ai noroc şi pentru tine face o excepţie.

Nu e uşor să priveşti către trecutul plin de funingine. Dar eşti obligat s-o faci, chiar dacă greşelile te năruie, e timpul tău. Ai trecut într-o umbră comună, acum totul e la fel. Nu e chiar atât de rău. Chiar şi viaţa poate face din tine un erou. E o viaţă bună, un semn bun, deşi eşti prins în lanţurile viitorului, speranţa e întotdeauna cu tine, nu uita, eşti aici pentru că trebuie să fi. Locul tău e la culcuşul pe care tu ţi l-ai făurit singur. Nu vei avea altă viaţă, deşi poate că ţi-ai dori una.

Mă uitam la tine, cum plecai fără să-ţi iei rămas bun, poate într-un mod subit, poate prea repede ca eu să înţeleg că te-am pierdut. Dar, roagă trandafirii să-ţi spună povestea vieţii mele. Spune-i cerului să oglindească tot ce-am simţit atunci când ai plecat. Nu mai pot prinde aripi acum, dar gândul de resemnare e unul prea trist. Sunt doar eu şi ecoul meu, care repetă de fiecare dată ce am spus. Aş fugi după tine, însă nu ştiu ce drum ai ales.
Palmele mele pot cuprinde acum doar petale uscate de trandafiri. Şi-au plecat capetele în urma ta, poate că le este dor. Umbrele dansează un vals trist în spatele meu, reflectă ceea ce noi am făcut până ca tu să pleci. Prezentul e un trecut presărat cu amintiri şi eu acum trăiesc în prezent. Paşii mei au rămas acolo strânşi în umbra ta, doar într-o umbră, aşa cum şi petalele de trandafiri au presărat drumul tău, iar vântul rece al nopţii le-a suflat departe. M-ai închis într-o lume greu de înţeles. Credeai că e uşor să vezi porţiuni de suflet licărind într-o călimară? Deşi te simt aproape, între noi e un perete mult prea dur pentru a fi doborât...

Şi dacă visez, dacă trăiesc într-o lume doar a mea, trandafirii îmi pot spune povestea. Un trandafir semnifică un suflet, un suflet răvăşit de realităţile trecutului... Probabil că pot trăi şi într-un prezent.

Olga Tudorache nu e un nume??

2012-01-10T12:56:00.001+02:00

Am aflat cu tristeţe că la Teatrul Naţional, la piesa ,,Noiembrie" în care joacă doamna Olga Tudorache, în sală nu au fost decât o sută de persoane. De altfel şi eu când am fost în sală la ,,Regina Mamă" nu erau decât 150 de oameni. Un spectacol pe care eu l-am văzut de 4 ori şi în care doamna Olga este excepţională. Sincer nu înţeleg... cum? La toate nenorocirile care se joacă la Palatul Copiilor unde biletul e penibil de scump, sala este arhiplină şi lumea se calcă în picioare pentru un bilet. La toate concertele în care apar tot felul de formaţii apărute ca ciupercile după ploaie, sălile şi stadioanele mustesc de oameni. La Olga Tudorache, sala e goală. Am întrebat şi eu pe alţii... de ce? Mi s-a răspuns sec: ,,Olga Tudorache nu e un nume". Nu e un nume??? Bine şi atunci cine e un nume? Cei care apar la TV!

Oameni buni, am cam luat-o razna. Haideţi să ne oprim puţin şi să vedem care sunt adevăratele valori, altfel riscăm să nu fie bine. Refuz să cred că valoarea o dă numai ratingul şi că notorietate poţi căpăta doar apărând la televizor.

Haideţi să nu mai aşteptăm să plece un artist, ca mai apoi să-l ridicăm în slăvi şi să ne tânguim pe la televizor ce mare valoare naţională am pierdut. Ştim cu toţii că nu ne stă în fire să facem asta. E cam penibil. Mi se pare strigător la cer ca Olga Tudorache să joace cu sala goală. Numai dacă ar veni studenţii (marea majoritate oricum nu cred că au auzit de ea) şi tot s-ar umple sala.
Ne mai mirăm că lumea a devenit nesimţită, arogantă, lipsită de repere... De ce? Dacă noi stăm în faţa televizorului şi ne lăsăm imbecilizaţi de tâmpeniile pe care ei ni le bagă pe gât...

P.S - Să nu săriţi să-mi spuneţi ce mare e doamna Olga, cât înseamnă ea pentru noi toţi, pentru că sincer... nu vă cred. Dacă ar fi aşa, sălile ar fi pline.

Umbră în lumină [partea 2]

2012-01-05T23:10:00.000+02:00

Capitolul 2: Aroganţă

M-am trezit într-o grabă fantastică. Pereţii mi se păreau aburiţi de suflul dimineţii iar peştii mei se zbăteau ca şi cum ar fi vrut să iasă din acvariu şi să se sufoce.

Mi-am luat repede micul dejun, m-am îmbrăcat în hainele care mi-au fost la îndemână şi am fugit repede către casa Elisei. Deja întârziasem 5 minute şi cum ei nu îi place ca cineva să întârzie, credeam că nu o voi mai prinde pe acolo. Din fericire se pare că ajunsesem la timp. Elisa era îmbrăcată cu o salopetă albastră cu un tricou alb cu dungi negre.

- Salut, Elisa, scuze că am...

- Nu-i nimic...! Şi eu tocmai acum am ieşit din casă. Nu-ţi face griji, se pare că ieşirea de ieri ne-a cam obosit.

Ne-am grăbit către liceu. În faţa clasei stătea Michelle, o fată ciudată şi roşcată care nu vorbea cu nimeni, doar cu hamsterul şi cu colegul ei de bancă, David.

- Bună. Michelle, care mai e treaba?

- Bună, Sarah! Bună, Elisa. Păi se pare că David nu ajuns încă şi...

- Aha, am înţeles. Păi atunci ne mai vedem la cursuri! Pa pa! spuse Elisa nepăsătoare, după care mă trase de mânecă.

- Elisa, ce se întâmplă? De ce mă tragi de mânecă şi de ce te porţi aşa cu Michelle?

- N-am chef de ea şi în plus mă cam plictiseşte. Nu prea o suport din fire...

Elisa nu era în apele ei. Ori era geloasă pe Michelle, ori era stresată fiindcă Robert nu o observase încă. Hotărâsem să o urmăresc mai atent şi în timpul orei de sociologie am fost mai atentă la Elisa decât la profesor. Şi ea la rândul ei era atentă la Robert, care nici măcar nu ştia în acel moment că ea există pe lume.

După ce ora se termină, Elisa mă luă iar de mânecă, de data asta şi mai violent.

- Sarah, fă-mi o favoare. Nu mă lua în seamă de data asta şi du-te te rog la bibliotecă să-l urmăreşti pe Robert. Te rooog!

Neştiind ce să îi spun, mi-am luat ghiozdanul şi am pornit către bibliotecă. Elisei îi străluceau ochii şi îşi dorea foarte mult să îl urmăresc pe Robert. L-am văzut stând în faţa scărilor şi m-am oprit. L-am privit îndelung şi nu ştiam în ce direcţie s-o apuc, dar dintr-o dată şi-a întors privirea.

- Ce faci aici, Sarah? Tu... şi cititul? Nu, niciodată.

- Eh, mai taci din gură! De unde ştii tu că eu nu citesc? M-ai urmărit vreodată?

- Nu, dar...

- Ehe, ai dreptate. De fapt am venit aici pentru tine.

- Pentru mine??

- Exact. Am vrut să te întreb dacă ştii cumva să..să...

- Să formatez laptopuri?

- Da, exact!

- Ştiu.

- Atunci perfect! Poţi veni diseară pe la mine săă...

- Pe la ce oră?

- 19:50.

M-am ridicat şi am luat-o la goană. Ştiam că m-am făcut de râs, dar am făcut-o tot pentru Elisa. Dar acei ochi... îmi rămăseseră în minte. Zâmbetul acela al lui Robert părea ca un răsărit de soare în ochii mei... şi părul lui şaten fluturând... of! Ce prostii spun! Nu se poate să-mi placă de el. El şi Elisa... NU! E prea complicat, e prea frumos pentru mine...

- Ei?

- Ei...?!

- Ce a spus?

- A spus că vine la mine diseară să-mi formateze laptopul şi tu o să vii la mine şi o să te prefaci că nu ştii nimic!

- Inteligento!

Am intrat amândouă în laboratorul de chimie. Robert stătea lângă Hellena, o fată fiţoasă şi brunetă de la noi din clasă. M-am aşezat la două bănci de el şi mă uitam insistent. Şi-a întors capul către mine şi a zâmbit. Mi-am ascuns privirile şi m-am uitat în jos, schiţând şi eu un zâmbet ascuns. Cum puteam să îi fac asta Elisei? Cum putea să îmi placă şi mie Robert în acelaşi timp? Nu, nu îi puteam zice. Nu puteam pierde prietenia cu ea din cauza unui tip popular care nici măcar nu mă băga în seamă. Cursurile se terminară, aşa că eu şi Elisa ne-am oprit la un bar să ne luăm câte un suc.

- Vezi? Deci am rămas şocată când mi-ai spus planul tău inteligent!

- Inteligent? Ăsta e doar un plan copilăresc şi...

- Şi eu nu m-aş fi gândit la aşa ceva!

Am roşit auzind vorbele Elisei şi ştiam că ea mă apreciază pentru asta. Am luat paharele în mână şi am mers acasă.

Umbră în lumină [partea 1]

2012-01-04T15:38:00.000+02:00

Capitolul 1: Un oraş aparent liniştit

Mă numesc Sarah. De când mă ştiu locuiesc în Causton, un oraş al Angliei, liniştit şi mohorât mai tot timpul. Nu se prea comit crime şi jafuri şi nici oamenii nu se ceartă între ei. Sunt obişnuiţi cu gândul că sunt vecini şi coplanetari în acelaşi timp. În Causton nu sunt prea multe personalităţi care să ne marcheze reputaţia oraşului.

Învăţ la liceul ,,James Joyce" şi sunt cea mai bună prietenă cu o fată pe care o cheamă Elisa. E cea mai populară fată din liceu, însă sincer nu aş vrea să fiu în locul ei. Eu sunt o fată simplă, nici prea săracă dar nici prea bogată. Părinţii mei uneori se înţeleg bine, alteori nu.

La vârsta de 16 ani, totul e complicat. Chiar şi eu uneori mă simt inutilă pe aici, dar cu ajutorul Elisei văd lumea prin nişte ochi prin care nu am mai văzut-o până acum. Eram la birou, când aud odată vocea mamei:

- Sarah, Elisa a venit să te vadă!

- Spune-i să intre, acum sunt la birou.

M-am ridicat încet de la ,,masa chinurilor", cum o numeam noi, am închis capacul stiloului pe care îl aveam de 3 ani amintire de la Elisa. Mi-am făcut loc printre cărţi, am împins scaunul în grabă şi m-am dus să deschid uşa. M-am ciocnit cu Elisa şi evident, am început să râdem în hohote.

- Bună, Sarah, ce zici, vii la o plimbare prin oraş astăzi?

- Eli, nu ştiu ce să zic... am de învăţat şi ştii...

- Haide, Sarah, am terminat eu temele. Când ajungem acasă promit eu să ţi le dau.

Mi-a întins degetul mic şi mi-am dat seama că vorbeşte foarte serios. Mi-am luat rochia mea norocoasă şi am pornit la drum. Elisa mă privea cu aceeaşi privire caldă ca întotdeauna şi parcă ştiam că avea ceva să-mi spună şi totuşi nu vroia să o facă.

- Sarah, ştii, mie-mi place foarte mult Robert.

Am zâmbit uitându-mă în gol, nu neapărat la ea, dar parcă vedeam în ochii ei albaştri. Nu puteam face altceva decât să îi promit că voi păstra secretul.

- Promit să păstrez secretul, Elisa!

- Am încredere în tine, să ştii...

- Ştiu că ai. De aceea nu te voi dezamăgi.

- Nici eu pe tine, niciodată!

Mă uitam în ochii ei... simţeam cum mi se înmoaie picioarele şi cum mă afund tot mai adânc... Ochii ei mă priveau atât de intens... Nu ştiam de ce, dar simţeam că o îndrăgesc mai mult decât pe mine, simţeam cum inima îmi sare din piept atunci când o priveam şi îmi venea să o strâng în braţe atât de tare...

- Vino, am să-ţi arăt ceva!

- Ce? Ce este? am tresărit eu ca dintr-un vis care părea atât de real.

- Am un loc numai pentru noi două. Când voi fi plecată, să-ţi aminteşti.

- Te urmez!

Mergeam de 10 minute prin pădure şi nu puteam reţine cărările, erau întortocheate şi prea lungi. Am ajuns într-un final. Era un copac imens şi agăţat de o creangă, era un leagăn. Pe copac scria: ,,Elisa + Sarah = Prietene pe viaţă". În jurul nostru era o pajişte plină cu flori, iar când sufla vântul, petalele se desprindeau şi îmi atingeau faţa catifelată, ruptă dintr-un nor.

Elisa părea să fie emoţionată. Obrajii ei albi ca spuma laptelui s-au transformat deodată în nişte petale de trandafiri roz.

- Sarah, aici va fi locul nostru. Aici vom sta şi ne vom spune visele... şi aici vom plânge sau vom râde toată ziua...

Am început să chicotesc şi să mî gândesc la temele de la matematică şi de la anatomie... halal plimbare a mai fost şi asta!

- Elisa, ai promis că îmi dai temele. Haide să mergem repede să apuc şi eu să le copiez.

Au trecut 2 ore. Am copiat repede temele şi am pornit degrabă spre casă. Mama mă aştepta deja cu cina pusă şi ştiam că mâine începe o nouă zi.

Umbră în lumină [personaje]

2012-01-04T14:35:00.001+02:00

PERSONAJE:

Sarah Brandom

Michelle Kilsmy

Robert Schwartzman

Elisa Mary Tenison

Dan Lincerston

Hellena Ernes

Sper totuşi să vă daţi seama că personajele sunt imaginare, numele lor la fel, iar pozele sunt luate de pe internet. Mulţi dintre voi ar spune că sunt emo, însă asta e prea puţin relevant pentru acţiunea în sine.

Astăzi sunt sentimentală. Teatru, teatru...

2011-12-26T23:43:00.000+02:00

Astăzi sunt sentimentală. Ce-i drept nu am mai scris de anul trecut două postări pe blog în aceeaşi zi, dar azi simt nevoia să o fac.
Am început de zilele trecute să scriu mai mult teatru decât am scris până acum şi decât mi-aş fi imaginat că pot scrie. Sunt în vervă, ce să fac? Se pare că apatia iernii îmi dă idei frumoase uneori. Am de gând să-mi termin curând şi al treilea roman (sper să mă ţin de promisiune).

M-a apucat un dor nebun de vremurile bune când îmi trăiam la maxim adolescenţa şi studenţia (asta însemnând anul trecut) singură şi fără prejudecăţi. Mi-e dor nebun de nopţile în care stăteam pe net ore-n şir cu cafeaua în faţă, căştile-n urechi şi scriam necontenit pe blog sau la romane. Ce vremuri... trecut-au ca toate celelalte, de altfel... Acum au rămas nişte amintiri frumoase, în urma cărora le mulţumesc şi unor persoane care m-au ajutat să fac asta. :)

Cine dintre voi îşi aduce aminte de Pasărea Colibri în adevăratul sens al cuvântului, de Phoenix, de Semnal M, de Compact, Iris şi etc? Eu da, îi ascult zilnic şi îmi umplu sufletul de bucurie (se pare că am ajuns la vârsta maturităţii şi bucuriei sufleteşti) şi mă ajută să merg mai departe în visare şi în scriere. Of, of, cât sentimentalism.
Am început culmea, să iubesc lumea din jurul meu şi nu mai judec pe nimeni (în ciuda faptului că încă urăsc oraşul ăsta şi vă amintesc mereu :)) ) şi să mă bucur de micile plăceri din viaţa mea, indiferent cum sunt ele, că în fond, viaţa din asta e formată, mici bucurii, nu alea mari. Cele mari sunt greu de obţinut, după care te plictiseşti repede de ele, hm...

Mi-am mai dat seama că e bună expresia aceea ,,vorba dulce, mult aduce". Cu cât vorbeşti mai frumos unui om şi îl respect, cu atât primeşti mai multe în schimb şi ţi se deschid mai multe uşi. În cazul în care încă nu aţi observat asta, încercaţi şi voi, nu am de ce să vă mint. Fiţi buni, măcar în perioada asta, dacă nu mereu şi oferiţi tot ce-i mai bun din persoana voastră. Vi se vor întoarce mai multe favoruri şi vă vor aprecia multe persoane.

Merci pentru timpul acordat citirii acestei mici postări!

Mi-e dor de atenţie

2011-12-26T14:38:00.001+02:00

Mda, titlul e pus aiurea, în necunoştinţă de cauză, din lipsă de imaginaţie etc. Ce vreţi voi, nu stau să analizez acum titlul, eu vreau doar să mă plâng şi nu am unde să o fac decât pe blog-ul meu.

După cum ştiţi, eu urăsc Bucureştiul (fără supărare, fără o adresă anume, e propria mea opinie). Mi-e dor de un oraş anume şi de celălalt anume chiar. Da, am două oraşe de suflet după care mă topesc la propriu. Nah, fiecare cu ce-l doare. Şi ceea ce mă oftică cel mai tare este că nu pot să îl vizitez pe unul dintre ele. Mi-am propus să mă duc la vară, să stau la cămin două săptămâni şi să mă bucur din plin de frumuseţea lui. Asta-i viaţa când nu te apreciază cine trebuie şi în primul rând să nu ai unde să stai.
De celălalt, ce pot spune... mi-aş dori să ajung o noapte, poate două, să îl văd. Îmi doresc din tot sufletul să ajung să văd marea iarna şi să îi admir frumuseţea. Să sperăm că voi reuşi... :)

Am ajuns să mă gândesc atât de mult la ghinionul numit ,,Bucureşti", încât mă obsedează. Pur şi simplu nu mai suport să stau aici. Mă gândesc cu ardoare zilnic dacă într-adevăr o să mă pot muta la vară undeva, numai să scap de răutatea şi egoismul acestui oraş (în care regret să spun că am crescut). Parcă aş fi luat prozac, nu ştiu ce e cu mine! Of, of şi iar of! Sau, mai pe româneşte, mamaie, aşa cum îmi spune uneori şi mama (dacă şi ea a ajuns la concluzia asta, hehe!)

Şi dacă tot am ajuns la capitolul ,,plângeri din astea", am să scriu şi un mic paragraf despre ce mi-am propus să fac în anul care vine. În primul rând, gata cu drăgălăşeniile! Am observat că fiind drăguţă cu cei din jurul meu, sunt dată la o parte şi şutuită. Cine se poartă frumos, culege nişte roade urâte. Asta în primul rând. În al doilea rând voi respecta pe cine mă respectă deasemenea. Nu voi mai lăsa pe nimeni să mă calce în picioare, nu sunt preşul şi nici umbra nimănui. Fals dacă v-aţi creat această impresie despre mine doar pentru că am tăcut atâta amar de vreme. Nu cred că merit să se poarte nimeni aşa cu mine, căci nu am făcut nimic rău.
Voi încerca deasemenea să obţin rezultate bune să mă pot muta din oraş. Asta am mai zis-o, oricum. Şi da, restul îl aştept de la sine. Nu e bine să îţi faci planuri, am observat că niciodată nu ţin.

Şi apoi... alt aspect... mereu mă gândesc (aici iar este de vină societatea în care trăiesc şi anturajul în care mă învârt) de ce oamenii sunt totuşi răi şi egoişti? Exact ceea ce am scris şi mai sus. Oare de ce? Are rost să mai întreb dacă factorii se ştiu deja? Pe mine mă frapează subiectul de mult timp şi nu reuşesc să înţeleg de ce. Poate voi înţelege, sunt sigură, după ce mă voi muta şi după ce îmi voi schimba şi eu gândirea şi comportamentul. Probabil, nu zic nu sau da. E doar acel probabil.
Mda şi cred că deja am atins prea multe subiecte care mă depăşesc şi pe mine şi pe voi. Am aberat, ar spune unii dintre voi chiar (totuşi, nu aş vrea să aud asta din partea voastră, ar fi urât, e blog-ul meu şi am dreptul oarecum să aberez şi să-mi spun of-ul în modul meu, deci aş aprecia dacă nu aş găsi comentarii de genul).

Le mulţumesc şi celor care îmi urmăriţi blogul constant totuşi şi care vă faceţi acolo puţin timp să citiţi ,,aberaţiile" unei adolescente la vârsta maturizării care nu se regăseşte deloc cu cele din jurul ei. Vă urez pe această cale şi un ,,Crăciun fericit"! alături de cei dragi vouă şi fie ca anul care vine să vă aducă numai bucurii, reuşite, împlinirea a tot ceea ce anul ăsta nu a reuşit să vă împlinească şi numai zile frumoase şi senine!
Eu una consider că acest an a fost unul urât din toate punctele de vedere, dar... asta este altă poveste cu alt tâlc şi cuprins şi n-aş vrea acum să stau să scriu şi despre asta, prefer doar să mă bucur de zilele de vacanţă care mi-au mai rămas (dacă o pot numi vacanţă într-un fel sau altul, care mi-a fost stricată tot de persoane care ar fi trebuit să mă facă fericită, dar... :) ) şi cam atât...

Sărbători fericite!

Să o (re)salutăm pe vechea ,,EU"!

2011-12-18T23:35:00.000+02:00

Mă gândesc. mă gândesc, mă gândesc şi iar mă gândesc! Şi nu reuşesc sub nicio formă să îmi adun gândurile.
Mi-e pe zi ce trece dor de vechea Andreea. Da, de vechea eu, eu care cutreieram lumea fericită, fără să-mi pese de nimic, în care nici nu visam că o să cresc brusc şi o dispară bucuria copilăriei.

Mi-e dor să mă bucur cu nesaţ de vremea când mă jucam cu păpuşile, când zburdam prin parc şi mă jucam în nisipul plin de mizerie şi boli unde mergeau să se tăvălească toţi câinii. Dar asta nu e un impediment pentru copii. Toţi fac asta la vremea lor şi ce dacă se îmbolnăvesc? Le trece.
Mi-e dor să mă hăhăi pe sub bancă cu foştii mei colegi şi să râdem ca idioţii de bieţii profesori care încercau din răsputeri să ne explice teoria nemuririi (glumesc, evident!). Of, trecut-au vremurile acelea şi trecut-au anii şi parcă simt că nimic nu s-a schimbat. Nici în rău, dar nici în bine. Stagnează totul în jurul meu şi eu nici măcar nu ştiu pe ce planetă sunt, ce-i cu mine, de unde vin şi ce rost am momentan. Totul merge înainte, dar eu rămân în urmă, haha! Not funny, though!

După cum vedeţi, brusc mi-am amintit de vechea Andreea, cea veselă, fără compromisuri, plutind pe planeta Marte, undeva... Momentan studiez psihologia şi limbile străine. Şi eu de abia mă adun, mai ales cu sărbătorile astea, sunt veselă că a venit deja Moş Crăciun, hehe şi numai la facultate nu-mi stă gândul (hop-aşa!).
Şi ce-am ajuns totuşi după atâta amar de vreme? O tipă banală, care uneori stă nopţile şi citeşte la psihologie (mai mult şi de plăcere, ce-i drept) şi alteori, de lene, o arde osteoporotic în casă.
Aaaah, dulce vreme de decembrie (că tot nu ninge, naaah!!), ce-ar mai merge un vin fiert! Ce-ar mai merge şi o ţigară! Toate la timpul lor, dragilor... ce atâta grabă?

Vechea Andreea fuma, vechea Andreea bea de toate, vechea Andreea era mai leneşă decât acum (haha, da!), deci am o scuză bună să-mi schimb viaţa, însă sunt unele obiceiuri de care chiar mi-e dor şi aş vrea să le mai pot avea măcar o dată şi mă chinuie. Nu, nu am chef de nimic momentan, nici în seara asta şi probabil nici mâine. Vine vacanţaaaaaa!
Of, la naiba şi cu ţigările astea şi cu viaţa de student care, ce-i drept, e foarte frumoasă dacă ştii să ţi-o construieşti, însă nu garantez că n-o să dau rateuri cât de curând... Hope not...

Secrete de iarnă

2011-12-16T15:42:00.000+02:00

Fulgi... zăpadă, o privire pierdută în văzduh, furată de vânt, dusă spre necunoscut.
Lacrimi de gheaţă, un ocean îngheţat, o minge îngheţată ce ascunde atâtea secrete... Până şi apariţia ei e un secret. Un secret care, poate doar imaginaţia mi-l poate dezvălui, dar poate, nu aşa de important. De altfel, lucrurile importante nu pot ţine secrete. Fereastra e aburită... degetele îmi alunecă uşor pe ea, lăsând nişte hieroglife. Aş putea spune, un nou secret.

Nu-ţi trezeşte o urmă de curiozitate? Ce frumos e afară... e aşa mirific pentru un fel atât de simplu... Totul e alb şi totuşi nu ştiu de ce e totul atât de special...
Să fie oare strălucirea unui alb aşa pur? Sau poate doar imaginaţia noastră? În fond, poate nu este nimic. Sau poate doar un alt secret? Afară nici măcar vântul nu mai vorbeşte cu mine. Parcă ar vrea să se ascundă, dar degeaba. Încă îl văd, încă îi simt prezenţa, cum aruncă dintr-o parte în alta micile steluţe de gheaţă cu brutalitate.

Dacă privesc în depărtare pot vedea bulgări gigantici ce zboară prin aer, anunţând o nouă bătaie între cetele de copii.
Aerul ascunde mii de râsete, dar doar atât? Poate e singurul care ne ştie toate secretele...

Te-ntrebi, copilă...

2011-12-06T13:14:00.000+02:00

Te-ntrebi, copilă, de ce mai plângi şi acum...
Când ai văzut că lacrimile toate
N-au fost decât o piedică în drum,
Şi-n loc de ,,sigur", te-ai transformat în ,,poate".

Te uiţi şi simţi cum cerul se îneacă,
În proprii nori ce stau să aducă ploi,
Ţi-aduci aminte când tu, spunându-i ,,pleacă"
N-a mai ştiut să ajungă înapoi...

Dar unde e? te întrebi, lăsând încet,
O lacrimă să cadă pe patul astăzi rece,
Şi-n ochi se aprinde o urmă de regret,
O ştergi clipind, minţindu-te că-ţi trece.

Îi vezi şi acum, întâia lui privire
Întâiul vostru sărut, sub clar de lună.
Şi-ţi aminteşti cu drag şi cu iubire,
De vocea lui, atât de caldă...

Şi acum... să vă întreb... ce vă doriţi de la sfârşitul ăsta de an? Eu una vreau să treacă, a fost cel mai nasol... :)

Iarna - compunere

2011-12-04T20:45:00.000+02:00

M-am tot gândit zilele astea că dacă tot a venit iarna să postez o compunere de-a mea din clasa a-Va (woow, au trecut de atunci 9 ani, nu-mi vine să cred...) despre iarnă. Iat-o! Cam puerilă, ce-i drept, dar eu recitind-o, îmi umple sufletul de bucurie!

,,A venit şi pe la noi iarna cu multă zăpadă după ea! Ninge atât de frumos încât nu te poţi abţine de la ieşitul afară şi obişnuitul bulgărit cu omătul rece şi pufos.
Cerul e plin de plumb şi e frig. Norii cern zăpada albă ca spuma laptelui cu nemiluita, repede şi cu fulgi mari. Totul e amorţit sub oceanul de ninsoare. Crăiasa Zăpezii, pe cine vede că îi calcă plapuma cea pufoasă, îi face umerii albi şi grei, neinteresând-o cine e. Soarele rotund şi palid, se arată cu frică printre norii cei reci. Vântul şuieră printre crengile cercelate ale copacilor, cu senzaţia că într-adevăr a venit iarna cea bogată în sărbători. Casele împodobite cu zăpadă cristalină dorm liniştite sub acoperişurile încărcate cu omăt şi aranjate cu ghirlandele de cristaluri.

Se văd nasurile copiilor printre florile de gheaţă prinse pe geamurile aburite şi reci.
De sărbători, în orice casă vezi brazii ornaţi cu tot felul de ghirlande şi de globuleţe care mai de care mai colorate şi mai aranjate, de diferite modele.
Copiii bucuroşi, au ieşit afară, trăgându-se cu săniile uşoare, printre troienele călătoare, adunate ca mărgelele unui colier. Unii copii mai mici, se bucură şi ei de iarnă, râzând cu poftă pe sănii.

Magazinele gem de oameni care caută nerăbdători cadouri pentru cei dragi.
Furnica, fiind harnică, şi-a cules roadele pentru iarnă, strângându-le în cămăruţa ei de sub pământ, iar acum le poate gusta, pe când greierele îşi aduce aminte de baladele cântate şi râsetele pronunţate pe timpul toamnei, când furnica muncea pentru a avea pe timpul iernii ce mânca.

Aşteptăm cu nerăbdare Crăciunul..."

Dragă tu...

2011-11-22T23:44:00.001+02:00

Ştii că nu mai cred în vechile scrisori găsite sub patul alor mei... Mărturii scrise ale propriilor sentimente. Şi oricât ai încercat în acele 3 luni să mă faci să uit de ele, nu ai reuşit, sau poate... eeh, priveşte o scrisoare virtuală doar pentru tine, pentru trecutul alături de tine, pentru tot...

Şi ştiu că simţi că nu-mi mai pasă, zâmbetul meu întipărit pe profilul de facebook îmi îmbrăţişează sufletul...simt în sfârşit că faptura mea a reînflorit lângă ,,el".
Nu ţi-e dor de conversaţii? De momentele epice împreună, de tot ce a fost şi ar trebui să fie? Ei bine, mie mi-e dor şi chiar dacă totul a mers mai departe, îmi place să arunc o privire în spate şi să admir scena unui trecut mirific.

Nu mă înţelege greşit. Iubesc prezentul. Dar trecutul umbreşte o parte pe care ţi-am împărtăşit-o numai ţie. Mi-e dor. Mi-e dor de toate lecţiile de viaţă pe care mi le predai prin imaturitatea mea de a privi lucrurile, te-am făcut să mă iubeşti.
Tot timpul îmi spuneam... dacă m-ai cucerit o dată, de ce n-ai mai face-o încă o dată? Dar e imposibil. E imposibil să furi mintea unui spirit cu aceleaşi trucuri, nu?
Într-un mod ciudat, un dor nebunesc îmi aduce aminte de tine, dar... dacă ai apărea la uşa casei mele nu te-aş mai invita înăuntru.
Şi da, dragă tu, îţi mulţumesc că mi-ai dat esenţa şi visele înapoi... iar amintirile... le poţi păstra...

- fragmente de teatru de Andreea Iulia Popescu -

Mi-e dor să plâng...

2011-11-17T21:48:00.000+02:00

Pe cuvânt de onoare că mi-e dor să jelesc. Să îmi iau pijamalele largi pe mine, să îmi bag capul în perna aproape udă de lacrimile vărsate în neştire, să aprind nenorocita de ţigară şi să sorb cu duşmănie şi tristeţe din paharul cu coniac.

Mi-e dor să mă chinui în propria piele fină, să îmi privesc ochii cum se scaldă în marea de nedumeriri şi întrebări, să mă sufoc în camera de un roşu stins, lângă veioza roz care emană o lumină caldă şi prietenoasă.

Dar nu-mi iese. Nu pot. Nu am motive. Nu reuşesc să mă încrunt sau să fiu tristă, când viaţa asta e atât de frumoasă. Când sunt EU propria sclavă, propriul prieten şi duşman. Când de mine depinde fericirea şi bunăstarea mea şi nicicum de alţii, cum credeam înainte. Când îmi dau seama că pot şi cu atingeri calde şi cu săruturi dulci şi cu mângâieri fierbinţi, dar foarte bine supravieţuiesc şi fără ele. Când pot să privesc în sfârşit existenţa ca pe ceva simplu, dar învăluit în mister; când ziua de mâine ştiu că-mi va aduce noi eşecuri! Eşecuri? Nuuuu. Exclus.
Provocări se numesc. Şi nu pot decât să zâmbesc cu drag şi să le depăşesc cu fruntea sus şi cu sufletul ăsta din ce în ce mai refăcut din profunda comă în care s-a aflat, ţinându-mi galerie şi spunându-mi mereu că POT. Că mereu am putut şi mereu am ieşit din noroi... sau dacă nu, am învăţat să-l accept. Şi nu e acceptarea o metodă de a supravieţui? Eu zic că da.

,,Fericirea - un episod trecător în marea dramă a vieţii..." (Dostoievski)
Drama vieţii tale ce frază poartă?

Nu ştiu. Pe bune dacă ştiu!

2011-11-08T13:57:00.000+02:00

Aceeaşi odaie simplă, colorată de amintiri. Masa din dreapta, încărcată de pachete de ţigări, căni de cafea şi ceva biscuiţi. Patul dezordonat, încă nerăcit, parcă te chema să-i ţii de cald în continuare. Dulapuri care de abia se închideau de greutatea hainelor, birouri pline de calculatoare, cărţi, caiete, oriunde priveai.

- Încă te fascinează calculatoarele, văd. Nu încetezi să te ascunzi în coduri.
- Creează un program, ai să mă găseşti.
- Prefer să nu. Nu vreau să te forţez. Mi te deschizi numai dacă doreşti.

Mi-a răspuns cu o privire lungă. Probabil se aştepta să insist. Dar nu. A înţeles. Şi-a aprins o ţigară şi a continuat.
- I-am tras-o tipei de la 3.
- Ce detaliu important. Chiar nu puteam să dorm dacă nu ştiam asta.
- Haha, amuzanto.
- Vulgară invidia, nu mi-a plăcut niciodată.
- Întotdeauna te-a dezgustat vulgaritatea. Ştiu. Şi a mai tras un fum. Campioană oricum, mulţi ar vrea-o.
- Mulţi o au.
- Ai dreptate. Puţine mai sunt de apreciat în ziua de azi.

A continuat să-şi intoxice plămânii până la filtru. S-a scuzat şi a plecat lăsându-mă singură. Avea să revină imediat, oricum. Am rămas profund impresionată când am văzut poze vechi peste tot. Erau cu noi, cu prietenii noştri, cu toţi cei care considera el că merită. Trecuse atâta timp...
- Ăsta e pentru tine.
Era un trandafir alb. Câteva secunde n-am mişcat. Încercam să privesc trandafirul dar tot în gol mă uitam. Nu ştiam cu ce ocazie mi se oferea şi nici nu vroiam să stric momentul. L-am îmbrăţişat, sărutându-l pe obraz în acelaşi timp. Niciodată n-am ştiut reacţiona la gesturi drăguţe. Mi-am zis că e okay aşa.

- Îţi mulţumesc. Nu mă aşteptam.
- Şi eu am o inimă, iar tu, prin simpla ta prezenţă, poţi schimba totul.
- Să înţeleg că te-ai săturat de curve?
- Sunt bune doar de... folosit. Nu merită nimic. Nu au sentimente.
- Poate au avut cândva. Poate mai au, ascunse pe undeva. A avut cine să le distrugă.
- Lasă, ai tu cât pentru toate.
- Mulţi îmi spun că sunt prea naivă şi cred că au dreptate.
- Dar nu te laşi uşor deloc. După cât te cunosc, nu cred că ai ajuns în patul cuiva până acum.
- Cunoşti bine.

Poţi înmuia orice fiară sălbatică dacă îi găseşti punctul slab. Îi poţi lăsa jurnalul la vedere sau i-l poţi ascunde, dând indicii persoanelor ce consideră tu că merită să-l deschidă. Ideea e că un prieten adevărat se cunoaşte chiar şi după ani de pauză, nu pentru că aşa se vrea, ci pentru că e nevoie. Viaţa îţi dă şuturi şi te trimite la mama dracul, dar asta nu trebuie să te schimbe sau să-ţi schimbe atitudinea faţă de ceilalţi.
Am rămas la fel... şi e bine.

- din seria fragmente de teatru de Andreea Iulia Popescu -

Replay...

2011-10-28T00:13:00.001+03:00

Tic-tac. Ţi-a fost dor de mine?
Ştii cum e... Dependenţele mele mereu revin. Cel puţin la persoane ca mine. Poate că sunt masochistă pentru că-mi place să te ascult în tăcerea unui ticăit de Big Ben în vântul Londrei... şi să-ţi torturez privirea cu fiecare bătaie asupra ploii ce bate timid în visul nostru de cleştar...Mâine oare unde am fi fugit? Poate prin Antarctica înconjuraţi de pinguini sau poate prin Narnia...

Dar să revenim... Îmi place să-ţi gust fiecare strop din suferinţă. Şi într-un final să te las să mă uiţi iar eu să mă înec în lacrimi... Nu eşti acuzat, fiindcă nu-ţi permit să mă salvezi.
Îmi plimb degetele pe gura ceştii de cafea din care se nasc aburi... Din radioul îmbibat în praf sună dur şi tare ,,mi-e dor şi doare..."
Şi ţi-aş mai cere o şansă. Nu de a mă iubi. De a mă lăsa să nu te mai iubesc. Dar cum ai putea să-i ceri unei chitări să sune în tăcere? Pe măsuţa verde din spatele casei stau câteva steluţe aruncate. Încă aşteaptă ca vântul să le ia, să le plimbe în tăcerea nopţii... Şi mi-aş dori să-mi mai pot pune o nouă dorinţă cu fiecare stea ce atinge iarba udă. Ar fi aceeaşi dorinţă... dar gândită în prea multe sensuri. Atinsă în prea multe locuri... prea personale.

De curând am fost întrebată de ce sufăr numai seara. Pentru că... cine poate vedea fiecare detaliu într-o lume a culorilor închise? Pentru că... chiar crezi că aş avea nevoie de mila vreunui prieten care, cu un zâmbet amabil mi-ar spune ,,te înţeleg"?
Nu... pentru că în fiecare seară am câte o stea numai pentru mine... fiecare lucru îl pot spune la infinit şi nimeni nu s-ar plictisi...
Îmi plac stelele... strălucesc. Îşi arată măiestria şi într-un final mor. Nu asta înseamnă fericire? Vreau să-mi iei mâna, să mi-o strângi puternic şi să mă convingi că nu există noţiune pentru cuvântul ,,sfârşit". Că... mintea mea pesimistă a creat acest inutil cuvânt în lipsa unui ritm de viaţă mai... altfel...

Nu am mai scris demult... Dar în seara aceasta las o altă lumânare să se topească în frig şi să dea foc la visul meu de hârtie...

...Aşa şi cu oamenii...

2011-10-12T22:34:00.000+03:00

E ca şi cum aş pierde totul (din nou). E ca şi cum viaţa asta, pe care cu greu mi-am clădit-o, aşa anevoioasă cum e ea, ar dispărea într-o fracţiune de secundă. Casa mi-e deja străină. Dulapul gol mă cheamă... Aerul pustiu mă sufocă în încercarea de a mă ţine cu orice preţ aici...

Şi câte am trăit şi am simţit în patul ăsta şi în fiecare colţ din casă. Câte nopţi mi-au slujit şi câte nopţi m-au trădat... Câte clipe am plâns şi câte am fost fericită... Cu câtă bucurie i-am călcat pragul prima dată, fiind refugiul meu pe care l-am râvnit ani de zile... Iar acum? Acum plec...
Aşa şi cu oamenii. Îţi intră în viaţă când au nevoie de tine, când găsesc în privirea ta un loc de veci unde să-şi îngroape durerile şi fac orice să îi primeşti, să îi laşi dincolo de uşa pusă ca barieră... şi tu, în naivitatea ta uiţi şi îi laşi să intre chiar şi în sufletul tău.
Şi îţi place... simţi că e bine. Că golul se umple în fiecare zi, cu fiecare vorbă... Până când... pleacă. Spre destinaţii noi şi spre alte vieţi, uitând să privească în urmă şi păşind spre încăperi mai bune, mai altfel, mai curate...

Am prins rădăcini aici... Şi nu am fost un om inteligent. Ar fi trebuit să rămân mereu în stare de veghe şi pe punct de plecare. Poate aşa n-aş mai fi simţit inima cum se zbate să strige că nu vrea să plece, că aici are tot ce îi trebuie... şi linişte şi calvar; şi lacrimi şi zâmbete...
Şi că aici a fost prima casă în care am ţipat cât m-au ţinut puterile, ba de durere, ba de fericire... Aici. Da. În casa asta cu geamuri mari de care ploaie se izbeşte, compunând un refren trist...

norii-s de argintşi zboară departe,
cerul în
noaptea-i o perdea şi în fereastra mea
doar umbre care încet dispar.
când nu eşti aici, e camera goală,
e timpul leneş, mult prea lung...
deloc nu mi-e somn,
şi-n loc să adorm
încerc cu gândul să te ajung.
se-nseninează cerul departe,
ceaţa dispare ruptă în fâşii.
străzile-s pustii dacă tu nu vii,
degeaba-ncepe, începe o nouă zi.

Nicu Alifantis - O nouă zi

Îmi va dor de toţi oamenii. De toate serile, de toate lacrimile, de toţi borfaşii.

Vine un ceas când trebuie să pleci, chiar dacă nu ai încă o destinaţie sigură...

,,să nu te-ncrezi în mine..."

- din seria ,,fragmente de teatru" de Andreea Iulia Popescu -

Final

2011-10-04T23:26:00.000+03:00

Se auzeau sunete din chitara dezacordată.
Nu era cântec, era zgomot.
Chitara nu plângea, urla.
Sunetele nu mă calmau, mă iritau.
Mâna ta îmi strângea mâna şi îţi simţeam pielea aspră.
Auzeau din când în când
un ,,te iubesc!" care parcă aştepta răspuns,
dar parcă limba mea se încăpăţâna să îl articuleze.
Vedeam ochii tăi miraţi ce îmi căutau privirea,
dar ai mei au preferat să clipească.
M-am ridicat, am plecat şi am lăsat în urmă cei câţiva ani
în care am tot ascultat chitări dezacordate.
Dar la început ele chiar cântau,
mâinile tale erau fine şi le încălzeau pe ale mele,
declaraţiile tale meritau efortul buzelor mele de a le da un răspuns.
Şi ochii mei îi căutau frecvent pe ai tăi...

Atunci era început.
Şi plecarea mea a fost sfârşitul...

Puzzle

2011-09-20T23:18:00.001+03:00

Viaţa mea e un puzzle. Îmi simt inima frântă. Niciodată nu voi înceta să simt ceea ce alţii nu simt. Să-i iubesc, chiar dacă mă vor dezamăgi... chiar dacă vor pleca...

Sunt persoane care vin şi pleacă din viaţa mea. Şi fie că vor, fie că nu, vor lăsa urme... şi câteodată mi-e prea greu să le las să plece... câteodată le vreau lângă mine.
Sunt persoane care mă fac să zâmbesc când sunt tristă... atunci când greşesc mă fac să le iubesc şi mai mult. Sunt persoane care sunt total diferite de mine şi totuşi atât de aproape de sufletul meu.
Am înţeles că viaţa e construită din dragoste... El ne-a creeat pentru că ne iubeşte, iar noi trăim ca să iubim. Am înţeles că nu trebuie să vorbim aceeaşi limbă ca să ne înţelegem... un zâmbet poate face atât de multe!

Am înţeles că prietenii, chiar şi cei mai buni te dezamăgesc... dar totuşi continui să fiu acolo pentru ei. Am învăţat că nu trebuie să cunoşti o persoană de mult timp ca să simţi că o cunoşti de o viaţă. Viaţa mea e un puzzle... în fiecare zi adaug câte o piesă, o să fie ceva măreţ, sunt sigură... atunci când se va sfârşi alergarea.

Tu nu ştiu ce crezi, dar fie că ţi-ai dorit, fie că nu, faci parte din mine... din puzzle... ai contribuit cu ceva, fie că m-ai făcut să râd din inimă, fie că m-ai făcut să plâng, în inima mea o să fie loc pentru tine... un loc special pentru cineva special!
Nu prea pot să o spun în multe limbi, în română sună sfâşietor de frumos... O să-mi lipseşti atât de mult... Mulţumesc că m-ai făcut să văd viaţa prin ochii unui optimist... când o să fiu tristă o să-mi amintesc. Ştiu că Dumnezeu a permis ca viaţa mea să fie aşa... pentru că El mă iubeşte atât de mult şi pentru că are un plan cu viaţa mea... iar eu... eu o să-L las să scoată la suprafaţă tot ceea ce este bun şi frumos în mine...

Septembrie.

2011-09-16T15:17:00.000+03:00

Septembrie... iar. Ţi-ţi spun adio iar...din nou.
Dar nu... nu mai vreau să pleci. De parcă până acum am vrut să pleci. Doar că de data asta ştiu continuarea. Ştiu că... la câţiva paşi de mine se află o prăpastie care mă aşteaptă cu braţele deschise să mă înec în întuneric, batjocorită în bătaia vântului. Şi ce îmi rămâne de făcut? Să repet trecutul, să calc în acelaşi loc dar pe altă frunză. Să mă întorc speriată, panicată în spate... şi ce să văd? Să te văd pe tine.

Mai bine ai fi dispărut cu primul vagon al unui tren arămiu. Dar nu. Eşti acolo, mă priveşti. Iar cu fiecare pas ce ne desparte, făptura mea îşi pierde din bătăi...
E ca o melodie. Tobele încetează spre sfârşit să bată, pulsul se termină în palma ascultătorilor. Dar de data asta, în seara asta, eşti un alt tu. Un alt tu ce va fi şi la anul. Da, în seara asta încerc să schimb totul. Poate pentru că... un univers al umbrelor nu-ţi serveşte tot răul posibil. Aşa că... uneori, umbrele te mai şi învaţă cum să scrii noi reguli.
Într-adevăr, reguli dureroase întipărite în sânge, dar cu un surâs ce te aduce spre bine. Te aduce? Nu. De data asta nu pe tine. Pe mine.
Iar priveliştea ce o am în spate... e dispariţia norilor. Şi prăpastia? O altă cutie ce urmează să fie ambalată de praful anilor ce vor trece...

În seara asta nu te pierd. Nu fără voia mea. Îţi iau doar umbra şi o fac sclavă a fiinţei mele.
De ce? Pentru că în sfârşit e septembrie... şi nu mai am de gând să pierd nimic.

Ce coşmar...

2011-09-07T00:22:00.000+03:00

Ce ciudat de fiecare dată când ne dorim ca un lucru să se sfârşească, nu se întâmplă... parcă ar vrea să ne tortureze, să ne ameninţe... dar părţile frumoase... micile bucăţi rupte din rai... de ce dispar aşa uşor? Le mai rămâne doar gustul...
Toate sunt ca nişte mici cioburi din sticlă. Oricât încerci să le ocoleşti, tot vei ajunge înjunghiat. Înjunghiat, un cuvânt prea dur? Neah, nu doar aspectul fizic contează... poate că cele mai mari dureri nu sunt provocate în exterior. Presupunem că e bine? Oare? Faţada oricine ţi-o poate dărâma... dar dincolo de ea? E un necunoscut pentru majoritatea. Cheia nu are multe copii, dar uneori ajung şi ele în mâinile greşite a unor animale dornice, obsedate de suferinţă.

În momente ca astea numărăm secundele... Un etern al suferinţei.
Te-ai întrebat de mii de ori de ce Dumnezeu a inventat suferinţa. Hmmm... dacă totul ar fi numai fericire, nu ar deveni oarecum prea monoton?

Suntem.

2011-09-03T16:40:00.000+03:00

Suntem născuţi din aceeaşi ţărână, praf aruncat în ochii existenţei.

Suntem suflete pierdute ca florile-n oceane de furtuni.

Suntem dispersia luminii în picăturile de sânge, radiaţii ale aceluiaşi spectru divin.

Suntem studiul continuu al disecţiei pe propriul creier, sub protecţia unei lumini iluzorii.

Suntem zeii plăcerii şi zeii durerii şi zeii facerii lumii, zeii ce au ştirbit divina comedie.

Suntem cruci vii între cer şi pământ.

Suntem şase miliarde de clone născute din acelaşi cuvânt, purtând acelaşi război de menţinere a propriei identităţi.

Şi da. Stelele ascund fericire.

2011-09-01T13:25:00.000+03:00

...Mi-a arătat steaua ce domina cerul exact deasupra noastră...
- Vezi steaua aia? Nu va cădea niciodată.
- Eh, nu, toate stelele mor.
- Ba nu, aceasta nu.
- De ce?
- Pentru că e steaua noastră!
Am chicotit în timp ce el privea cu atâta plăcere chipul. Avea strălucirea acelei nopţi de vară în ochi. Şi l-am crezut. Da, l-am crezut. Ca orice buburuză care ascultă sfatul oricărui inamic, cu atâta inocenţă.

- Mi-a spus că steaua asta nu va muri.
- Şi tu l-ai crezut?
- Normal!
- Copil ce eşti, când te vei maturiza?
- Sper că niciodată.
Dar de unde... ea ştia că unele lucruri când îşi au sfărşitul au dreptul de a lua fericirea în mormânt cu ele... iar noi, ca muritori ce suntem, mai rămânem doar cu monotonia clipelor ce urmează.
- Dacă cineva ţi-ar lua fericirea, ce ai face?
- M-aş îngropa în trecut.
- De ce?
- Pentru a-mi păstra măcar amintirea fericirii...

Fericire... ştii, în fiecare stea găseşti un strop de fericire şi nu ai nevoie să ai 20 de ani pentru asta, sau 15. Nu. Trebuie să ai doar ochi. Până şi un copil mergând de mână cu mama sa prin parc, zărind o stea, zâmbeşte. Vezi? Lucrurile simple aduc zâmbete.
Iar el... era cel mai simplu lucru din viaţa mea. Fără complicaţii. Doar o execuţie cu doi termeni, un plus şi un egal.
Păcat că s-a pierdut odată cu steaua...

Hai să ne jucăm de-a uitatul

2011-08-30T16:32:00.000+03:00

Hey, tu! Da, chiar tu. Scuze că te deranjez la ora asta. Pentru că ceasul meu arată ora 1 noaptea. Şi surprinzător, e fix. Dar te voi lăsa în pace privind acest lucru. Ştiu că nu mă iubeşti şi de aceea vreau să te îmbrăţişez ultima dată.

Sorbind din ceaşca de cafea ce îşi ridică aburii în vântul acela călduţ, suav de vară, mi-am adus aminte brusc de tine. Stai liniştit, nu e vorba de importanţa persoanei tale. Cel puţin nu de data asta.
Şi oameni buni, nu sufăr non stop. Şi mai am de gustat puţin din dragoste. De la el încoace. De la tine.
Dar... tu ai ales să fii puţin mai special, nu? Dacă nu aş fi ştiut că încă trăieşti, m-aş fi gândit că eşti o stafie care îmi bântuie făptura nelăsând-o să doarmă, privind-o în fiecare secundă, admirând-o cu fiecare ticăit care se apropie de tine.

Dar nu. Eşti viu. La fel de viu ca acum ceva vreme şi ai acelaşi zâmbet tăcut, dulce. Iar eu îl admir cu atâta plăcere. Miră-te. Pentru că nu-l gust. Nu mai vreau. Ha! Şi oricum n-aş mai putea.
Stropi uşori încep să-mi atingă picioarele ce se mişcă în ritmul leagănului. O nouă ploaie de vară. Un nou moment în care o să iubesc. Un nou moment să admir frumuseţea unei clipe, unei clipe neîmpărţite cu nimeni.
Fă-mă lacomă. Pentru că asta sunt. Mai nou vreau momentele perfecte doar pentru mine. De ce? Pentru că tu nu le (mai) meriţi. Nu te urăsc. Ţi-o spun a mia oară. Nu mă mai întreba de fiecare dată când mă vezi pe stradă în timp ce îţi arunc un zâmbet dacă sunt supărată. Nu sunt, dar îţi mulţumesc pentru atenţia pe care mi-o acorzi. Dacă nu te urăsc înseamnă că te iubesc?

Hmm... nu ştiu. Poate că te iubesc sau poate nu. Poate doar mă mai joc cu amintirile pentru că de data asta am un bonus. Nu mă mai pot răni. Nu, nu te mai iubesc ca înainte. Poate doar ca pe un ursuleţ de pluş care să-mi înăbuşe lacrimile şi să-mi dea o îmbrăţişare când pocnesc degetele.
Ciudat... plouă, dar nu sunt nori. Ce noroc... pot admira stelele. Uite, steaua aia e a mea, aia a curcii, aia a mamei, şi aşa mai departe. În seara asta toate vor să strălucească în toată splendoarea.

Şi că tot veni vorba despre tine, ţin să specific că printr-un mod misterios, steaua aceea. De acum mult timp, în sfârşit a dispărut. Ciudat. O zărisem până şi prin februarie în timp ce-mi aruncam paşii îngropaţi în zăpadă în toate direcţiile.
Şi vezi, tu (îţi zic tu pentru că nu simt unda aia... legătura dintre tine şi ,,iubitule") cum totul se şterge? Cum totul dispare într-un alt univers? Cum totul revine la normal... Şi în sfârşit simt că sunt pregătită să bag în seamă şi parfumul altor trandafiri înafara celor primiţi de la tine.

P.S - Îmi plac trandafirii portocalii... un detaliu pe care tu nu l-ai luat niciodată în calcul...

- din seria ,,Monologuri teatrale" de Andreea Iulia Popescu -