joi, 20 ianuarie 2011

Copilăria - un monolog al amintirilor.

Deschizând uşor uşa camerei mele, mă ia un val uriaş de amintiri şi o senzaţie înfricoşătoare de dor. Erau sentimente ciudate, neobişnuite şi parcă mă temeam să trec pragul. Era la fel, tot cea de demult, iar acum, aici, încep să mă simt din nou un copil, cu adevărat.
...aici sunt amintirile şi visele mele... fără să-mi dau seama, ochii îmi fug direct la geam. De acolo, îl urmăream pe EL, dragostea mea din copilărie. Oare mai ştie când mi-a adus păpuşa aceea din Spania? Atâta grijă am avut de ea!

Mă aşez pe pat, ameţită de atâtea amintiri... pun instinctiv mâna pe cearceaf şi-l mângâi... acel cearceaf roz din mătase fină şi perna cu flori erau preferatele mele.
Din pat mă puteam vedea cu uşurinţă în oglinda cea mare de pe peretele de vis-á-vis care de data aceasta nu mai era plină de abţibildurile de la guma de mestecat, era plină de praf şi spartă... însă tot puteam să-mi zăresc puţin chipul plin de entuziasm. Erau jucăriile mele preferate, seara nu puteam adormi fără ele.
Uitându-mă în oglindă, văd în spate spaţiul mare şi gol de data aceasta, dintre teracota cu forme din piatră şi dulap.
- Cândva erau doar păpuşi acolo! Îmi spun cu voce tare.
Aici era locul unde am crescut, unde am avut primul vis şi următoarele o mie. De mică eram o visătoare, simţeam că acolo sus printre vise era locul meu, lumea mea. În această cameră am spulberat primul vis, apoi am născut altul, l-am spulberat şi iar am construit altul...

Covorul moale şi pufos din faţa patului lipsea. Îmi plăcea tare, tare... Era făcut de mama cu iubire şi tandreţe în toată ţesătura. Probabil e pe undeva prin cămară... Părăsesc camera, deja prea multe se rotesc în capul meu.
Ajungând la poartă, zăresc o fetiţă cât o boabă de mazăre, cu ghiozdanul în spate, era mai mare decât ea. Avea 6 ani, o săptămână şi câteva zile... 5 sau 6. Era prima mea zi de şcoală, iar bunicul mă ţinea de mână, îndrumându-mă ca de fiecare dată.
... plângeam, nu vroiam să plec de lângă el, îl iubeam şi l-am pierdut repede. Probabil de aceea. Încă de când eram mică profitam de tot timpul petrecut cu el.
Tot timpul când mă ducea la şcoală, îmi spunea că vine doar un pic, câţiva metri şi ajungea cu mine pănă în faţa casei. Şi eu mă rugam de el ,,încă puţin... hai, până mai încolo..." Şi venea, nu rezista să mă lase acolo singură, plângând.
Acum... îmi este aşa de dor de el şi de toate astea...

Acum plec şi te las, copilărie, ai fost frumoasă... Mi-a făcut plăcere să te revăd, pe tine, jucăriile, patul, bunicul, bunica, tot...
Probabil o să mai trec pe aici, dar când mă voi considera destul de puternică, încât să rezist lacrimilor amintirilor...
Nu mă urî pentru asta, te rog... sunt un suflet, sunt un om...

...mi-e greu... şi mi-e dor...

2 comentarii:

  1. foarte tare blogul.eu te-am adaugat la prieteni,daca vrei si tu sa ma adaugi la prieteni ai face un gest frumos.succes

    RăspundeţiȘtergere
  2. multumesc frumos pentru aprecieri! :)

    o sa te adaug si eu! o zi frumoasa in continuare!

    RăspundeţiȘtergere

Comentariile anonime nu sunt acceptate. Dacă nu aveţi nimic de ascuns, scrieţi-vă numele / id-ul. Mulţumesc!